În ultimul deceniu şi jumătate, în principal datorită revoluţiei arhivistice, cultura autohtonă s-a îmbogăţit cu multe lucrări de istorie instituţională care au putut beneficia de declasificarea a numeroase surse istorice altă dată ţinute sub obroc. Ultima carte a lui Cosmin Popa – Intelectualii lui Ceauşescu şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, 1970-1989, prefaţă de Florin Anghel, Editura Litera, Bucureşti, 2018, 352 p. – se integrează şi ea acestui fenomen editorial. Dar aici am putea adăuga un bemol: fondul arhivistic numit Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (cu toate secţiile sale) şi adăpostit la Bucureşti de către Arhivele Naţionale ale României pare serios descompletat şi îl constrânge pe cercetătorul în căutarea unui demers monografic să identifice şi alte izvoare relevante.
Volumul lui Cosmin Popa a folosit şi alte documente iar rezultatul ne înfăţişează atât o secvenţă consistentă de istorie politică recentă, cât şi un fragment semnificativ din trecutul sistemului academic şi de cercetare. Se cuvine să precizăm aici că, prin importul unui model sovietic, după 1948 cele mai multe institute de cercetare în ştiinţe sociale şi umaniste au fost grupate în subordinea Academiei Române (de fapt, Academia Republicii Populare Române, epurată de elita interbelică indezirabilă din punct de vedere politic). În timpul „obsedantului deceniu“ unele centre au fost sluţite prin ideologizare masivă vădind pentru ani de zile un profil academic precar. Cu timpul, însă, în aproape toate aceste institute au apărut resurse umane şi ştiinţifice care au tins spre profesionalizare, aşa încât în mod periodic Secţia Propagandă a Comitetului Central al partidului unic, dar şi alte instanţe ideologice şi cenzoriale au ajuns să vitupereze contra acestor entităţi ale cercetării – considerate „turnuri de fildeş“ sau nişte proprietăţi personale ale directorului de institut care, în plus, nici nu mai transmit un mesaj politic circumscris marxism-leninismului. Apogeul acestui tip de discurs ideologic îndreptat împotriva unor centre în mare parte create după 1948 a fost atins în anii 1966-1969 şi a fost asumat chiar de către N. Ceauşescu. Noul secretar general al pcr a decis că dependenţă financiară a Academiei şi a institutelor de cercetare, precum şi aparenta loialitate manifestată de cei mai mulţi academicieni şi cercetători umanişti nu mai sunt suficiente pentru programul său ideologic şi de creare a omului nou. În acest context s-a şi decis în noiembrie 1969 scoaterea celor mai multe institute umaniste şi de ştiinţe sociale de sub egida Academiei Române (Academia RSR) şi înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (assp) în subordinea Secţiei Propagandă a Comitetului Central al pcr, de fapt a lui Nicolae Ceauşescu (proclamat preşedinte onorific al noii Academii cu valenţe ideologice pregnante).
Aici începe propriu-zis şi povestea cu intelectuali (umanişti) a lui Cosmin Popa. Crearea ASSP în februarie 1970 pune serios în discuţie alegerea momentului Iulie 1971 („tezele“ ideologice enunţate de Nicolae Ceauşescu) ca punct de reper fundamental pentru părăsirea „liberalizării“ limitate, căci indică o tentativă mult mai timpurie de re-ideologizare cu iz neostalinist. Inclusiv din acest motiv, autorul a încercat o periodizare a regimului Ceauşescu împărţind guvernarea post-1965 în trei etape: prima (1965-1969) este o perioadă de liberalizare controlată, dirijată, conjuncturală; a doua (1969-1974) este una de tranziţie; în timp ce ultima (1974-1989) întruchipează era neostalinistă a ceauşismului (pp. 29-30), de fapt un soi de „stalinism retehnologizat“ (pp. 10 şi urm.), după cum îl numeşte Cosmin Popa. Deşi îl citează des pe I.V. Stalin (chiar în faţa lui L. Brejnev şi M. Gorbaciov), deşi format în epoca stalinismului târziu, N. Ceauşescu nu copiază odată cu întemeierea assp un model instituţional specific perioadei staliniste. Prin urmare, se poate spune că Academia partinică ce patronează institutele umaniste după 1970 este contribuţia originală a liderului comunist autohton la istoria instituţională a socialismului de tip sovietic. Înfiinţarea assp s-a produs, în principal, pentru că Ceauşescu dorea să anihileze toate centrele autonome de influenţă în societate care puteau submina coerenţa sistemului politic gândit de el (p. 82).
Cosmin Popa identifică anul 1970 (geneza assp) drept punct de cezură, moment în care are loc transformarea în sistem a mariajului dintre politică şi ştiinţele socio-umane (cel puţin la nivel de institute academice). În plus, ceea ce mi se pare că sugerează autorul este faptul că România comunistă a devenit, de la începutul deceniului opt, un sistem piramidal condus de un clan politic care a aspirat să se transforme într-o dinastie comunistă: Elena Ceauşescu (dominând cercetarea, inclusiv assp), Nicu Ceauşescu (organizaţiile de tineret, diverse cenacluri etc.), Ilie Ceauşescu (cercetarea din domeniul militar) ş.a.m.d.. Acest sistem clanic pare că se transmite şi la nivelul imediat următor: preşedintele assp la rândul său – fie că este Miron Constantinescu (1970-1974), fie Mihnea Gheorghiu (1974-1989) distribuie resursele importante cu prioritate unor „vasali“, apropiaţi, cunoscuţi, rude. Aici autorul a atins o temă sensibilă (corupţia şi coruperea intelectualilor), iar noutatea adusă de momentul 1970 pare a fi faptul că această corupere se face printr-un sistem de privilegii de multe ori administrat personal de către Nicolae Ceauşescu (p. 32). Pare că ni se zugrăveşte imaginea unui comunism patrimonialist, dar Cosmin Popa este departe de a accepta acest concept.
Lucrarea lui Cosmin Popa este însă foarte nuanţată şi ea nu neagă eforturile de modernizare ideologică şi, mai ales, conceptuală produse în perioada de început, mai precis în primii ani de după reunirea cercetării socio-umaniste sub egida assp (pp. 329-330), aspecte pozitive care s-au vădit în participarea românească la reuniuni internaţionale, organizarea de conferinţe internaţionale, stagii de documentare, publicaţii în limbi străine etc. Pe de altă parte, N. Ceauşescu a avut un respect aproape mistic faţă de propagandă şi ideologie, iar acest aspect avea să se răsfrângă decisiv, negativ, şi asupra evoluţiei institutelor de cercetare ale Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice; inclusiv ASSP a fost concepută îndeosebi ca o instanţă de propagandă, care să dubleze agitprop-ul propriu-zis. De altfel, prima variantă de titlu a cărţii lui Cosmin Popa despre assp era chiar Uzina de propagandă. Autorul remarcă însă şi un relativ dezinteres al lui N. Ceauşescu faţă de propria creaţie, mai ales începând din a doua jumătate a anilor 1970, realitate ce se vădeşte şi în numărul mai scăzut de documente ce reflectă activitatea assp.
Intelectualii lui Ceauşescu şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, 1970-1989 este o carte de referinţă care nu se adresează doar specialiştilor fiind scrisă într-un limbaj accesibil. Volumul nu este doar despre assp şi intelectualii proeminenţi care au populat spaţiul cercetării socio-umaniste, ci aspiră să ofere o cheie de înţelegere şi pentru natura regimului politic din România postbelică. De altfel, cititorul poate observa în mai multe rânduri pledoaria autorului pentru o metodologie adecvată privitoare la studierea ceauşismului, precum şi accentuarea faptului că assp a fost doar o parte a planului ceauşist de construcţie a unei „civilizaţii neoromâneşti socialiste“ (pp. 17 şi urm).