ION POP: „BĂIATUL CU PIELEA ALBASTRĂ“

Aşa se defineşte într-o poezie din volumul cu titlu frumos-îndrăzneţ Aici începe altceva (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020), foarte tânărul poet sătmărean care semnează Adrian Lupescu. Nu a împlinit încă 16 ani (s-a născut în aprilie 2004 într-o familie de actori români de circ, în sudul Italiei, la care şi face trimitere într-un poem!) , dar păşeşte deja cu îndrăzneli de om matur pe scena scrisului liric. Nici urmă de minimalism mizerabilist, cum mai e moda la vârste ca a lui. Subiectul liric nu pare încă deplin instalat concretul realului dat, el lucrează mai degrabă cugetând asupra şanselor de comunicare/asimilare poetică cu cele din jur, fie ele şi inacceptabile. Vădeşte dexterităţi metaforice surprinzătoare de multe ori când se exersează în manevrarea abstractelor aduse ingenios în asociaţii sugestive, într-un liber „joc al ideilor cu fantezia“. Ţinta, frecvent sugerată, e căutarea cumva generică a „cuvântului care să exprime adevărul“, însă un adevăr cât se poate mai individualizat, personal, raportabil totuşi la un plan mai general al reflecţiei. De aici, şi înclinaţia spre o modelare oarecum parabolică a unor texte, cu apel la câteva situaţii simbolic-arhetipale, de sursă biblică (tema christică, populaţia angelică şi diabolică), baladescă (meşterul Manole şi soţia zidită pentru durată, într-o vreme a dărâmărilor), motivul păsării Phoenix, al lui Icar cu zborul frânt… Poezia se vrea totuşi o „pildă despre mine însumi“ spusă zilnic, despre „felul şi altfelul meu“, iar această diversitate invocată a ipostazelor se chiar desfăşoară în texte, între exprimarea voinţei de afirmare, de înscriere a eului în verb, şi căderile de tensiune ale subiectului care realizează că multe dintre avânturile sale nu se pot concretiza decât în spaţiul reveriei şi al visului. Câteva teme mari sunt aduse cumva la zi – „Undeva/ Creşte un pom/ Cu fructe inutile“, plin de frunze şi omizi, cu un şarpe „ce nu-şi găseşte drumul“, porţile Edenului „scârţâie“, din icoanele unei biserici fug sfinţii, scene arhetipale marcate sacru coboară la nivelul dezafectării într-o actualitate profană demitizantă (Arghezi vorbise, la vremea lui, despre „ieftinirea“ relicvelor sfinte) – ca în aceste versuri, altminteri sugestiv şlefuite: „Dumnezeu e nervos, ca şi cum/ Nu i-ar fi reuşit scamatoria învierii“, „Nu cred că mai găsim un Christos disponibil/ Care să presteze/ Servicii de răstignire/ Doar pentru 30 de arginţi,/ Şi dacă am mai adăuga/ Drept bonus/ O spânzurătoare“, „să-ţi cumperi un înger păzitor“… Eul liric adolescent are, în schimb, luminoase reverii ale purităţii, foarte frumos exprimate – precum: „Voi adormi în patul proaspăt/ Înpreună cu cerul/ Ca şi cu un frate geamăn“, „Sunt băiatul cu piele albastră,/ De aceea e uşor să priveşti prin mine/ Să-mi vezi visele, umbrele, amânările, lacrimile!/ Năpârlesc uneori şi nimic nu rămâne!/ Poate totuşi nişte piei uscate/ pe care le întind deasupra pământului/ Şi unii chiar cred că acela e cerul“; sau: „Este nevoie să cântăm tot timpul/ Ca să rămânem cereşti“, „o magie evadată/ Din ţarcul dubios al realului“… Poetul aspiră, de fapt, la un regim ideal al trăirii – în puritate –, adaptând, de pildă, un celebru vers eminescian, – „Poate speriaţi de ceea ce au văzut/ în afară/ Ochii lui s-au întors/ Spre-năuntru“; declară a nu putea supravieţui cu adevărat decât acompaniat de „fantasme“, crede în reînsufleţirea lumii prin poet şi poezie – „Uneori trece un poet pe acolo/ Şi atunci, parcă, în aer/ E mireasmă şi zumzet“… Ba chiar se angajează, brav, la construcţii transfiguratoare ale stărilor sufleteşti sumbre: „Din spaimele voastre/ Voi ridica templul curajului“… Simte deja că poezia are nevoie de energii noi – „Sunt atâtea somnifere/ În poezia cu care aţi crezut/ Că veţi trezi lumea“, – nu fără a se detaşa, totuşi, de boema superficial contestatară (vezi poezia O ceată). În câteva rânduri, numeşte direct inconfortul de a exista într-un univers apăsător şi alterat – vorbeşte despre „plumbul realului“, sau, ca în aceste versuri dezabuzat-ironice, descumpănitoare, din poezia Echilibru: „E o lumină aproape epuizată./ Ca şi cum şi-ar fi vomat toate umbrele./ Noaptea îşi ia revanşa şi detonează/ Vise multicolore în creierul orbului./ Acum nu-i timp pentru pedeapsă/ Şi nici pentru iertare./ Călăi şi popi îşi dau mâna/ Sub masa de jertfă./ Din cădelniţe vine miros de funie proaspătă./ Încet, peste noi se lasă o promoroacă./ Habar n-am cum/ Voi sădi întunericul în brazda luminii!/ Acum nu ştiu dacă/ Această lume nu mi-e de ajuns./ Sau îşi este prea multă!“ Poetul se defineşte, totuşi, metaforic, sub semnul unei purităţi cvasiangelice în căutarea regăsirii de sine: „Cred că nu sunt decât/ Busola/ Unui înger/ Care şi-a pierdut cerul“. O poezie de reţinuit este Un cv la îndemână, mai direct-confesivă, evocând mediul de origine al tânărului poet obligat de viaţă să-şi cuminţească pornirile de revoltă adolescentină, în asociere cu „dresura“ la care sunt supuse animalele la circ, unde, se ştie, sunt obligatorii şi măştile bufonilor: „Adrian a fost născut într-un circ/ Din sudul Siciliei,/ De o lupoaică inutilă, (Din moment ce lupii nu pot fi dresaţi!)/ De mic a trăit printre/ Zăbrele, lanţuri şi fiare,/ Cuşti, colivii,/ Aplauze şi bilete/ aruncate după spectacol./ Dresorii şi bufonul/ Îi făceau educaţia/ Iar taxatoarea/ Îl alăpta/ pentru că mama lui, lupoaica,/ L-a abandonat/ Pe motiv că/ Seamănă oarecum/ Cu oamenii. /…/ Adrian a fugit apoi/ Din circul acela/ Nu înainte de a scăpa din captivitate/ Toate cuvintele sălbatice,/ Pe care le-a învăţat/ Să urle la lună./ Normal, carabinierii l-au prins/ Şi a fost condamnat,/ În regim de urgenţă/ Să domesticească/ Tot ce a eliberat“.

Lirismul autentic al acestor versuri are, aşadar, în momentul debutului, culoarea unei stări intermediare, între voinţa de a „începe altceva“, cum sugerează programatic titlul cărţii, şi constrângerile realului ce ţintesc la „cuminţirea“ cuvintelor. În căutarea acelui „altfel“ al discursului propriu, prin care să dea „singura explicaţie“ de sine, autorul ei încă ezită – şi e firesc la acest debut precoce – între o meditaţie pe tema generală a căutării cuvântului adecvat stărilor de spirit trăite, cu mici îndrăzneli metaforice chemate să conducă spre concret gândul abstract al „programului“ subiacent, – şi schiţarea unor corelative obiective ce vor să atragă „realul“ în meditaţia subiectivă. „Uneori sentimentele/ Mi se scurg în raţiune/ Şi mă întreb/ Oare ce naiba aş mai putea/ Preface în poezie?“– Poate că „sentimentele“ ar trebui să facă în mai mare măsură corp comun cu „raţiunea“, căutând căi de mediere mai puţin abrupte, către exprimarea „mesajului“. „Am un somn mâlos“ – zice un debut de poem – „În care visele/ N-au cum să supravieţuiască/ Rana se oblojeşte/ În primul pahar de concret./ O muzicuţă rugineşte/ Lângă craniul soldatului mort./ E singura armă care/ n-a capitulat încă./ Spaimele noastre iau poziţia de drepţi“ (Erou cu trup). Am citat încă un fragment de poem ce poate anunţa (ca şi „cv-ul“ amintit), o osmoză organică între planul reflexiv al discursului liric aflat în construcţie, ieşind din zona meditaţiei strict conceptuale, lângă „paharul cu concret“ revitalizant. Sunt încrezător că o asemenea infuzie de substanţă vitală din „mâlul“ realului nutritiv va putea fi salutată în viitorul apropiat, pe care, la acest foarte timpuriu început de drum adolescentul poet Adrian Lupescu îl anunţă sub auspicii ce-mi par foarte favorabile.