Una dintre cele mai pregnante personalităţi ale poeziei noastre actuale, Constantin Abăluţă, a avut parte în epocă de o receptare critică pe nedrept controversată, alternând de la aprecieri cu totul favorabile („Modernist prin excelenţă, C. Abăluţă interpretează în felul său moştenirea suprarealistă, acordând-o la lecţia unor mari poeţi singulari – W. Stevens, D. Thomas, H. Michaux /…/ pe care i-a asimilat conform unui temperament melancolic şi reflexiv, măsurat“) de Barbu Cioculescu în panorama Literatura română contemporană, I. Poezia (1980), pentru ca Marin Mincu în a sa Panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (2007) să-l ignore cu desăvârşire. I s-a acordat în trei rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor din România, o dată cel al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti etc. Nefericit a fost momentul premierii volumului Iov în ascensor (2009), la decernarea căruia n-a putu fi de faţă, afându-se în spital, situaţie pe care o relatează, într-un poem în proză, cu un soi de ironie amară, în volumul Tot atât de liber (2013): „În ziua când îmi goleam stomacul tot bând kilograme de lichid/ purgativ am primit prin e-mail vestea că luasem premiu. Beam şi mă bucuram“. Ciudat, peste ani, în 2019, un juriu de reală autoritate îl declară câştigător al Premiului Naţional „Mihai Eminescu“, pentru Opera Omnia. I se refuză, în cele din urmă pretextându-se formalităţi birocratice ale regulamentului de organizare întrucât, bolnav fiind, n-a putut să se deplaseze pentru a-şi ridica… trofeul. În recompensă, probabil, câteva luni mai târziu, editura Cartier îi publică, în semn de veritabil omagiu pentru împlinirea vârstei de 80 de ani (n. 1938), o amplă antologie reprezentativă pentru întreaga sa creaţie poetică: Orgi şi altare demontate. Poeme alese (1968-2018). Antologie alcătuită de Claudiu Komartin. Editura Cartier, Chişinău, 2019, Colecţia Cartier de colecţie, nr. 20.
A debutat editorial în acelaşi an cu şaizeciştii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana ş.c.l., generaţia care a debordat metoda realismului socialist. Constantin Abăluţă s-a înfăţişat însă atunci cu poezii scrise în canonul acelei metode de creaţie, ceea ce nu i-a fost de bun augur, mai ales că volumul Lumina pământului a fost prefaţat de Nina Cassian, cunoscută ca una dintre poetele reprezentative pentru literatura anilor de după război când se practica o literatură profund marcată de orientarea partinică. Tânărul poet avea însă, în fondul său intim, emoţional, o altă structură intelectuală, fiind un modernist autentic, orientat în volumele ulterioare mai ales spre expresia esteticii de avangardă, suprarealistă: „Dioptriile celor mai mulţi mucezesc prin scuaruri/ poţi găsi prin tutungerii oameni complet inocenţi/ să te-ntrebe dar câte şi versul să-i lase muţi/ într-o palmă îţi scoţi o măsea le-o arăţi şi te lasă în pace// panica blândă ce-i goneşte la intersecţii/ spre ora închiderii spre ora legănării/ cineva vinde pastile cineva are limba în lapte/ sânii coboară cu ascensorul pentru bagaje/ ca şi luna de altfel/ se vor găsi lustragii să-i facă iar să strălucească oricând/ important e că toate aceste curse/ sunt candide ca braga între maluri de piatră/ important e că luna trecută am plâns pe balcon/ urmărit din frizerie de-un domn între două vârste/şi-acest fapt a dublat calitatea aerului în zonele de munte“ (Într-un bazar). Aşa se face că lirica sa devine curând una abstrasă din freamătul angajamentelor vitale ale societăţii, Constantin Abăluţă preferând o însingurare, o retragere strategică într-un univers existenţial minor, pentru a poetiza lucrurile cele mai insignifiante, „un fel de elegii pentru obiecte mici“ (Claudiu Komartin), sau derulează evocări pedestre ale unor intime instantanee biografice, ridicate la sensul de înţelegere a trăirilor pe un nivel metaforic: „Seara am lăsat apa să curgă la baie./ M-am vârât în pat şi-am ascultat apa cum curge la baie./ Niciodată nu m-am gândit că apa din ţevi poate să curgă/ încontinuu ca fluviile. Noaptea întreagă/ am ascultat apa cum curge la baie. Adormeam/ şi iar mă trezeam, realitate sau vis, apa curgea la baie./ Simţeam cum întineresc, ridurile mi se şterg,/ auzul mi se ascute până când/ susurul apei care curge la baie îmi apare ca bubuitul/ talazurilor marine“ (Apa care curge la baie).
Reflexiv şi candid, cu o atitudine melancolic-elegiacă faţă de evenimentele vieţii diurne, tulburat să-şi constate propria fiinţare („îţi vine câteodată să te-ntrebi dacă într-adevăr exişti“), Constantin Abăluţă şi-a creat un univers al său inconfundabil, contemplând mica şi aparent banala materialitate a lumii ambiente („Cum trec eu pe străzi şi privesc pe ferestre în casele oamenilor/ cu o veşnică mirare că trec şi că văd“) pe care o poetizează confesiv, cu un soi de descripţie anecdotică dedusă din propriile-i întâmplări cotidiene asumate rutinier: „Acum va trebui să-mi beau ceaiul,/ să-mi înving sila de-a trăi şi să-mi beau ceaiul…/ Femeia la bucătărie face mâncare,/ îşi învinge sila şi face mâncare./ Eu scriu aceste rânduri (versuri?) în care vorbesc/ aparent despre viaţă, dar în fond numai şi numai despre sila/ ce explodează zilnic ca o cometă robustă/ încârligându-ne cu coada ei fojgăitoare“ (Clipă). Angoasele-i sunt metaforizate prin descompunerea platitudinii universului tern prin care îşi poartă paşii mereu singuratici, într-o stare depresivă ce-l copleşeşte: „Mi-e silă că vin acasă noaptea pe-aceleaşi străzi/ că port acelaşi nume, că am acelaşi tată/ cu ochelarii mânjiţi de muşte,/ că scriu aceleaşi poezii fără răsunet (inter)naţional/ în care apar personagii bărboase decrepite// Mi-e silă că iar mă opresc prin ganguri/ şi urinez pe ziduri mucegăite după care/ se-aud glasuri facultative, certuri omogene;/ o ploaie de lungă durată mă sileşte/ să mă caţăr pe lăzile de gunoi// Mi-e silă că într-un minut ţi-am strivit buzele/ şi ani de zile n-am putut uita,/ mi-e silă de aceleaşi discuţii oculte despre cutremurul/ în care fiii tăi au murit pe două străzi apropiate/ iar eu venind noaptea pe-acele străzi/ mă simt actor reţinut în culise/ de-un instinct grav şi nefiresc// Mi-e silă deci, sila-i a mea, şi de-ar fi de vânzare/ s-ar putea finanţa zboruri spre alte galaxii“ (Poem subiectiv).
E, în totul, o lirică profund dramatică aceea pe care Constantin Abăluţă o scrie, într-o aluvionare nesfârşită de poeme (este autorul a peste patruzeci de volume de versuri, socotind aici şi cele traduse, şi antologiile) inspirate, fără excepţie, din aventura sa existenţială, petrecută printre elementele unei lumi terifiante, lumea unui univers obscur pe care, prin sugestia imaginilor insolite, îl ridică la valoarea parabolică a destinului uman anxios, salvat totuşi prin conştientizarea (lirică) a fatalităţii finitudinii: „În oraşul nostru există o stradă/ care începe ziua şi sfîrşeşte noaptea/ oamenii evită să apuce pe ea/ dacă ai prieteni ce locuiesc acolo/ îţi dai întâlnire cu ei în oraş/ totuşi când plouă poţi s-o parcurgi în fugă/ să străbaţi cele trei curcubee/ ce-ţi lasă în trup o senzaţie de libertate/ în minte scene plăcute din adolescenţă/ iar când ajungi la capătul străzii în beznă/ pantofii tăi sunt reci o vreme nu ştii/ unde te afli nici cine eşti/ şi săptămâni încheiate toată lumea/ te confundă cu propriul tău tată“ (Intrusul, 18).
Filonul tragic al poeziei acesteia, ce poate fi identificat continuu zăcând în submersiunea reprezentărilor poetice ale vieţii lipsite de orice spectaculozitate („mă simt bine/ ca într-un sac cu cartofi“), pe care o evocă, în varii ipostaze ale ei, poetul, face ca obscurul lumesc să se coaguleze, parabolic, finalmente, într-un univers grandios al operei acesteia, prin tocmai banalitatea lui ucigătoare. Sub semnul acestui tragism existenţial îşi scrie, cu un soi de recapitulare apoteotică a parcursului vital, printr-o lume anodină dar poetică, emoţionantul poem Testamentul anarhistului, în retorică mioritică: „Dacă mor primăvara aruncaţi-mă în rezervaţia de castori/ Dacă mor vara abandonaţi-mă într-un siloz părăsit/ Dacă mor toamna ardeţi-mă într-o căpiţă de fân/ Dacă mor iarna scufundaţi-mă într-o copcă a Dâmboviţei îngheţate (…) Dacă mă voi dovedi nemuritor/ ardeţi acest manuscris şi uitaţi totul“.