VALENTIN CHIFOR: OVIDIU PAPADIMA, EPISTOLIER (II.)

• Ovidiu Papadima

III

 

Bucureşti, 5 sept. 1983

 

Dragă prietene Traiane,

 

Am primit scrisoarea Dumitale din 30 august şi mă grăbesc – atîta cît mă pot grăbi eu acum – să-ţi răspund. Mai întîi de toate, să-ţi mulţumesc pentru calda grijă prietenească şi pentru vîrtejul de bune idei, cu care încerci, generos [să mă scoţi, n. n., C.V.] din starea de amorţeală în care mă aflu acum.

Din începutul scrisorii Dumitale deduc că nici Dumneata nu ştii sigur acum ce soartă are Un profesor tînăr descoperă Bihorul în volumul trimis de P.Sa la departament. Cred că pînă nu se lămureşte aceasta, nu e cazul să încercăm să-l publicăm în altă parte. Ideea Dumitale cu Familia este excelentă – dată fiind natura evocării, care se referă tocmai la Oradea şi la Bihorul, pe care le reprezintă astăzi revista îndrumată frumos de Al. Andriţoiu. Aici şi-ar afla articolul meu un loc foarte potrivit. Dar ai certitudinea că nu mai intră în vol. ii de mărturii şi evocări proiectat de Episcopia Oradea? Apoi mai e ceva. S-ar putea ca pentru Familia să fie prea mare: 12 pagini dactilografiate! Eu l-am construit ca pentru un volum, în mod firesc, fără să-l lungesc forţat. Dacă nu mai intră în volum şi cei de la Familia cred că poate intra la aceste dimensiuni, – eu n-am nimic împotrivă. Dar să fie ciopîrţit, – redus la un număr de pagini potrivit formatului revistei, n-aş vrea. Aş prefera să nu se tipărească nicăieri deocamdată. Să aibă şi cei de după moartea mea ceva inedit de comunicat şi publicat.

În ceea ce priveşte participarea mea la sesiunea de comunicări de la Biblioteca judeţeană Bihor – peste care ai fost împărat cu folos atîţia ani – fireşte că m-ar tenta enorm propunerea Dumitale. Dar din păcate nu pot veni pînă la Oradea. În urma celei de a treia operaţii la picior, nu am probleme prea grave. Piciorul stîng merge acum bine. Dar s-a ivit alt bai: a doua operaţie de hernie – pe care am făcut-o acum trei ani – a început să cedeze. Carnea e bătrînă şi slăbită şi n-o mai […]. A început să se desfacă şi nici folosirea bandajului special nu-mi mai foloseşte. Să mă operez din nou, – doctorul îmi spune că în scurt timp voi ajunge la aceeaşi situaţie, din aceleaşi cauze. Se apropie funia de par, acesta e adevărul. Măcar să mă văd în vara lui 1984 împlinind 75 de ani…. Şi apoi, ce-o da Dumnezeu. Poate c-oi mai trăi, dar flăcău nu mă mai pot face iarăşi!

Dar ca să fie citit şi al meu Un profesor tînăr descoperă Bihorul – sau cu un alt titlu, pe care-l vei crede Dumneata mai potrivit sunt bucuros de acord – în cadrul Sesiunii de comunicări din acest an, la Bibliotecă. Ar urma să citeşti textul Dumneata – te rog mult ca Dumneata să-l citeşti – explicînd că nu pot să fiu prezent şi eu la Oradea fiind bolnav. În acest caz, cred că mă poţi trece pe lista invitaţilor, dacă nu e prea tîrziu.

Cît despre celelalte invitaţii de a scrie, cu care mă copleşeşti generos şi amical, cu o tot atît de prietenească pledoarie, – trebuie să-ţi mărturisesc că îmi vine foarte greu să pun mîna pe condei, mai ales cînd vezi bine că nu sunt sigur niciodată dacă articolul va apare şi că nu voi munci zadarnic. Forţele mele fizice şi capacitatea mea de muncă intelectuală – vorbesc de şederea la masa de scris – s-au împuţinat enorm. Pentru specialitatea mea nu pot scrie nimic fără verificări, fără informaţie la zi. Îmi ştii biblioteca. E uriaşă, – dar tot nu ajunge uneori. Despre Şcoala ardeleană am vorbit pe larg în Ipostaze ale iluminismului… e drept numai sub un anumit unghi… Despre D. Popovici aş avea ce scrie. L-am cunoscut încă de pe cînd era student la Paris. Dar vor fi alţii care vor scrie şi mult şi bine. Eu ar trebui să-i recitesc cărţile. Căci aşa, să scriu numai un articol festiv nu mă mai tentează de mult… La Steaua am trimis un articol — pe care-l consider interesant şi pentru publicul larg: De la tragedia „Titanicului“, la comedia „Titanic vals“ [a lui Tudor Muşatescu]. Dar şi acolo trebuie să-şi aştepte rîndul cîteva luni. La Tribuna de cînd s-a schimbat direcţia, n-am mai fost invitat…

Aşa că, iartă-mă dacă te dezamăgesc, – dar deocamdată sunt în pană de […] la masa de scris şi nu pot promite nimic. Aşa că mă întorc la cele foarte plăcute pentru mine, dorindu-ţi sănătate, spor la bine şi mulţumiri sufleteşti cît mai mari, urări la care se asociază şi soţia mea şi Liviu, cel cu În livada de cremene. De asemenea, cele mai bune gînduri pentru Doamna Blajovici şi pentru întreaga Dumitale familie.

Cu veche prietenie caldă,

Ovidiu Papadima

 

P.S. Trăiască F.C. Bihor, cu succese cît mai mari. Deocamdată văd că merge bine. Iartă-mi din nou caligrafia. E din ce în ce mai mizerabilă. Cînd m-am dus cu stiloul la reparat – ştii ce mi-a zis meşterul? – „Domnule, de ce nu scrieţi mai des cu stiloul că se usucă cerneala-n el!“. Asta e…

 

IV

 

Bucureşti, 11 oct. 1983

 

Iubite prietene Traian Blajovici,

 

Răspund cu întîrziere, deoarece am avut probleme cu sănătatea fiului meu Liviu. L-a internat din nou la Spitalul Fundeni, pentru analize ca să se mai cerceteze, încă odată care e cauza suferinţelor lui. De abia ieri a venit acasă, după aproape două săptămîni de şedere acolo, pentru diverse analize. Ulcerul duodenal s-a închis – se vede la recenta endoscopie, gastrita nu mai e atît de acută. Dar se precizează o neregularitate în secretarea bilei, fără să aibă pietre la vezica biliară. Urmează deci tratament şi regim adecvat. În plus, soţia mea a plecat pentru o scurtă călătorie în străinătate. N-am putut s-o însoţesc, atît din motive financiare, cît mai ales că nu-mi permite sănătatea. Deci, din păcate, nici vorbă nu poate fi să particip nici la sesiunea Oameni din Bihor, momente, instituţii, personalităţi, – nicidecum la dezbaterea din Tribuna. Pentru sesiunea din Oradea am primit o invitaţie din partea Comitetului de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Bihor, pentru a participa cu o comunicare la cea de a şaptea ediţe Bihor, momente, instituii, personalităţi, – cu rugămintea de a comunica, pînă la 15 octombrie a.c., titlul comunicării mele. Invitaţia era personală, nu […] şi foarte măgulitoare în termenii ei. Bănuiesc deci că şi acolo – la Biblioteca judeţeană Bihor, unde mi se cere să trimit răspunsul – a intervenit prieteneasca Dumitale mînă. Nu le-am răspuns deci, ca să nu încurc lucrurile, neştiind practic ce ai vorbit acolo. Dacă presupunerile mele nu sunt reale, te rog pe Dumneata să le comunici că voi participa – aşa cum mi-ai sugerat Dumneata – cu comunicarea ce urma să apară în Mărturii… Pentru a nu te obliga să-i mai rogi pe cei de la Episcopie…, alătur un exemplar din Un profesor tînăr descoperă Bihorul, avînd de la mine „carte blanche“ să-i schimbi titlul cum crezi că e mai potrivit pentru sesiune, dacă e cazul.

Cît priveşte publicarea textului, cred că e mai bună ideea Dumitale, de a fi publicat în Crisia, anuarul pe 1984. În acest chip, n-ar trebui retras deocamdată textul nici de la vol. de Mărturii, pentru a nu-i supăra pe cei de acolo. Dacă ei nu vor face nimic şi textul va apare în anuarul Crisia cred că nu vor putea spune nimic. În Familia nu cred că e cazul să ne gîndim. Pentru o revistă de formatul Familiei, textul e prea mare şi cred că e păcat să fie ciopîrţit prin reducere. Îţi mulţumesc din inimă pentru bunele cuvinte pe care le-ai însemnat în scrisoarea despre această evocare. Cred şi eu că merită să apară întreagă, pentru că – ca să fiu modest aşa cum se cuvine – e o pagină vie din istoria contemporană a Oradiei şi a Bihorului, semnată de un scriitor care în cele peste cinci decenii de prezenţă în cărţi şi reviste, a învăţat la bătrîneţe să ştie să scrie cu folos pentru cititori. Îţi mulţumesc şi pentru rememorarea colaborării mele la Familia, din anul 1936. Păstrez cu pietate, în biblioteca mea, numerele în care au apărut cele semnalate de Dumneata şi mă bucur că le ştii şi le preţuieşti. La rîndul meu, am citit cu bucurie evocarea lui A. Guillermou–70 şi cronicile Dumitale. Ai făcut o faptă bună apreciind lucrarea lui Marin Bucur Michelet şi revoluţionarii români. Marin Bucur şi-a dat doctoratul cu mine – mi-l lăsase moştenire G. Călinescu – va împlini curînd 54 de ani şi lucrează la Institutul „G. Călinescu“, ca cercetător principal. E un om de mare valoare, care nu se bucură încă de toată preţuirea care i s-ar cuveni, fiindcă trăieşte retras, muncind şi scriind şi nu se pricepe să-şi facă reclamă prin relaţii de cafenea şi băutură.

Ar mai fi atîtea de spus şi mă doare inima că nu avem şi nu vom avea prilejul să stăm tihnit de vorbă, ca odinioară la Oradea. Ce să-i faci, viaţa e făcută din multe renunţări, nu numai din bucurii. În schimb, te rog să-mi scrii mai mult un pic, despre Dumneata şi familia Dumitale, aşa cum se află acum, căci timpul […], dar şi vindecă altele.

M-am dezvăţat să ţin stiloul în mînă. Scrisul meu e devenit şi mai ilizibil. Mă şi grăbesc să pun azi scrisoarea la poştă.

Cu veche şi caldă prietenie,

Ovidiu Papadima

 

P.S. Mi se pare că ţi-am scris. Venirea mea la Oradea am evocat-o şi în interviul din Vatra, nr. 8/1982.

 

 

 

V

 

Bucureşti, 6 nov. 1983

 

Dragă prietene,

 

Abia acum îţi răspund – iarăşi cu scuzele de rigoare pentru întîrziere – la scrisoarea Dumitale din 14 oct. Am tot umblat cu telefonul după Marin Bucur. Munceşte şi acum, stă mai toată ziua la Biblioteca Academiei. Deşi e cam răcoare înăuntru. Mai stau cititorii pe bănci în grădina Academiei, ca să se încălzească la soare, care e încă bun, săracul. Mai întîi am căutat în numerele din Familia – pe care nu le am chiar pe toate cumpărate – ca să găsesc cronica Dumitale despre cartea lui. N-am găsit-o, deşi ştiu bine că am citit-o într-un număr pe care l-am cumpărat de la chioşcul din piaţa noastră, unde vine cam neregulat. Titularele chioşcului sunt două femei, foarte binevoitoare, căci le sunt client bun, acum cînd revistele se vînd greu, cu unele excepţii. Dar ele sunt ocupate în primul rînd să satisfacă asaltul celor care cer România liberă, Sportul, Flacăra, Săptămîna şi tutunul (ţigările) pe care le-au luat acum în antrepriză, ca să-şi poată face planul. Trebuie să fi apărut mai demult recenzia Dumitale – nu ştiu în ce număr – iar revistele ceva mai vechi le ţin, teancuri, într-o odaie la demisol – şi sunt multe şi amestecate; n-am vreme să le grupez. Pe scurt, i-am telefonat lui Marin Bucur. Nu ştia de apariţie. I-am comunicat şi sugestia Dumitale, pentru un interviu la Familia. Mi-a spus că acceptă bucuros, rugându-te să-i comunici întrebările şi dimensiunile în pagini ale răspunsului – dacă ideea cu interviul mai e de actualitate. Adresa lui este: Dr. Marin Bucur, str. Avrig 9-19, Bloc U1, Bucureşti, cod 73333. A fost băiat sărac şi nici acum nu e bogat, fiind şi invalid , trebuind să scrie cu mîna stîngă. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, în legătură cu Un profesor tînăr descoperă Bihorul; pentru tot ce ai vorbit cu cei în cauză, mai ales pentru ideea de a-i ruga să-mi trimită 1-2 exemplare din programul sesiunii. Îţi mulţumesc pentru bunele cuvinte la adresa lui Liviu. Suntem amîndoi – şi eu şi soţia mea – foarte îngrijoraţi de proasta sănătate a lui. Doctorii nu-i mai găsesc nimic patologic, dar el slăbeşte mereu şi se plînge de dureri în tractul digestiv. O rază de lumină, şi pentru el şi pentru noi, au fost cele scrise de Dumneata în Oradea, despre cartea lui. Mai lucrează şi acum, dar îţi poţi închipui în ce stare sufletească. Cît despre mine, asta înfluenţează şi scrisul meu. Dumneata ştii şi înţelegi, din propria Dumitale viaţă, ce înseamnă durerile pe care ţi le adîncesc în suflet copiii. Am avut şi unele bucurii de curînd. De la International Biographical Centre din Cambridge, în Anglia, am primit recent invitaţia de a completa un formular de-al lor – cu date despre viaţa şi opera mea – pentru ediţia jubiliară, a xxx-a, a enciclopediei Men of achievement (Oameni care s-au realizat). De la Fundaţia Alexander von Humboldt din Bonn (rfg) al cărei bursier am fost în perioada interbelică am primit de asemenea invitaţia de a le comunica date despre viaţa, studiile […] şi scrierile mele tipărite. Tot de curînd a apărut nr. 3/1983 din revista Livres roumains (Bucureşti), pe care o ştii – cu un interviu al meu, în legătură cu folcloristica română în ultimii ani (aspecte, apariţii de culegeri din folclorul nostru în trecut, reeditate acum). Văd cu bucurie că mai apar încă prin reviste recenzii elogioase despre reeditarea culegerii din 1885 a lui G. Dem. Teodorescu, cu aprecieri şi despre studiul meu întroductiv de acolo. Dar aş renunţa la toate, numai să-l văd pe Liviu sănătos. Îmi promiseseşi că vei reveni mai pe larg într-o scrisoare, povestindu-mi mai multe despre Dumneata. Aştept. Pînă atunci mă bucur de succesele echipei F.C. Bihor, la a cărei îndrumare ştiu că depui şi Dumneata mult suflet şi multă pricepere. Curioase lucruri se întîmplă şi în fotbal! Pe cînd F.C. Bihor se înalţă frumos, Corvinul şi Universitatea Craiova coboară dureros. Oare ce o fi cu craiovenii? Se ceartă între ei? Dar văd că m-am lungit cu scrisul şi am stat prea mult pe scaun, la birou. Te îmbrăţişez cu toată căldura vechii noastre prietenii şi-ţi doresc sănătate. Omagii respectuoase Doamnei Blajovici şi toate cele bune întregii familii, – şi din partea soţiei mele. S-auzim de bine.

Ovidiu Papadima

 

 

 

VI

 

Bucureşti, 21 nov. 1983

 

Iubite prietene,

 

Am primit, acum vreo două zile, scrisoarea Dumitale şi cele două programe ale sesiunii din 10-11 noiembrie: Bihor – Momente, instituţii, personalităţi, Ediţia a vii-a. Traian Blajovici e mereu tot Traian Blajovici, prietenul generos şi statornic, omul cu inima caldă, punînd umărul oricînd şi oriunde vibrează sufletul românesc! Îţi mulţumesc încă odată pentru tot ceea ce ai făcut pentru Un profesor tînăr descoperă Bihorul. Că a dispărut din program cuvîntul „profesor“ e într-adevăr cam ciudat şi neplăcut, dar nu merită să te mîhneşti atît Dumneata, cum nu mă supăr nici eu. Principalul este că textul s-a citit întreg în sesiune şi că l-ai citit frumos şi cu inimă, aşa cum te ştiu eu din totdeauna, cînd e vorba de cultura românească. Cei de la bibliotecă – după cum văd că bănuieşti – nu mi-au trimis nici un exemplar din program. Ţepelea a fost amabil şi  – la rugămintea mea – mi-a trimis prin poştă un exemplar. Intrasem însă la îngrijorare, fiindcă nici el nici Netea n-au putut să-mi spună dacă a mea comunicare s-a citit sau nu, – Netea plecînd mai devreme de la sesiune, iar Ţepelea umblînd pe la alte secţii în acel moment. Aşa că acum, primind scrisoarea Dumitale m-am liniştit.

Programul sesiunii a fost bogat şi interesant, fiind fireşte centrat pe 65 de ani de la Unirea cea mare. Păcat că a coincis cu încă alte două manifestări, la cea despre limba română în şcoli mergînd inevitabil cei mai mulţi dintre profesori. Însă, după cîte mi-a povestit Ţepelea la telefon, publicul la sesiunea Bihor… a fost numeros şi de bună calitate. Despre volumul episcopal de mărturii bihorene, Ţepelea mi-a spus că soarta lui a fost decisă definitiv, prin hotărîrea Patriarhiei, valabilă pentru toată ţara şi vremea, ca publicaţiile episcopiilor să fie scrise numai de clerici şi doar cu subiecte bisericeşti, – şi că chiar dacă va apare cîndva volumul care ne interesează va fi redus la vreo sută de pagini. Îmi umblă tot felul de idei prin cap, cu privire la textul meu. L-ai dat deja celor de la Crisia? Publicaţia e foarte serioasă, dar mergînd la un public limitat, prin structura ei zonală. Mă gîndesc, – ar accepta cei de la Familia – Andriţoiu mai ales – ca să apară consecutiv în două numere, ca să nu fie ciopîrţit? Ce zici? I-ai putea întreba? Ar fi locul cel mai potrivit, fiind vorba de Bihor într-o revistă bihoreană. Aş putea să îl trimet lui Aurel Rău – care mi-e prieten şi s-a […] încă cu ani în urmă, cu mine – dar la Steaua aşteaptă încă un text trimis de mine în ziua de 23 […]. E drept că, Aurel Rău fiind atunci plecat în Cuba, am făcut greşala să-l expediez la redacţie adresîndu-mă secretarului de redacţie, Virgil Ardeleanu, printr-o scrisoare în acelaşi timp, recomandată, cu confirmare. Confirmarea am primit-o semnată indescifrabil, dar nici pînă azi n-am primit vreun răspuns. Dureroasele moravuri de nepotileţă de astăzi! Telefonînd de curînd la redacţie, cei de acolo – V. Ardeleanu nu era –, au găsit manuscrisul rămas uitat într-un sertar. Cînd a venit Aurel Rău la redacţie, i s-a povestit toată odiseea manuscrisului, Rău mi-a telefonat asigurîndu-mă că va apare în numărul pe decembrie, numerele anterioare fiind ocupate cu Unirea. Bine că se mai găsesc şi oameni de omenie, cu grijă pentru scriitori, mai cu seamă pentru cei mai bătrîni, aşa că mă gîndesc că dacă i-aş trimite acum textul cu Bihorul – mai am exemplare dactilografiate – va apare cîndva, dar cu întîrziere, Steaua fiind, ca toate revistele noastre, foarte solicitată şi deci aglomerată. Dumneata ce zici? Pînă cînd voi primi sfatul Dumitale mai aştept, căci şi-aşa, pînă nu va apare cel despre care îţi vorbeam: De la naufragiul „Titanicului“– la comedia „Titanic vals“ (a lui Tudor Muşatescu) – o paralelă pe care o cred interesantă, un „meci“ între două destine cu longevitate pînă astăzi, între comedia lui Muşatescu şi un cîntec din folclorul orăşenesc, dar pătruns şi în cel rural, creat după celebrul naufragiu din 1913.

Uite aşa, încep să răspund la generoasa Dumitale solicitare de a-ţi comunica ce mai scriu. Am mai scris trei articole: unul despre cartea lui George Muntean Interpretări şi repere […] solicitat de Scînteia; unul despre vol. ii din Dicţionarul folcloriştilor de Iordan Datcu, dat României libere; unul despre Scrieri alese de I.C. Vissarion, îngrijit de Victor Crăciun, pentru Ramuri, înmînat de V. Crăciun lui Marin Sorescu. Ultimul i-a fost dat abia de curînd, dar celelalte două aşteaptă, cel de la Scînteia de vreo cîteva luni. Am mai scris o evocare a lui I. C. Chiţimia la 75 de ani, cerut de Societatea de ştiinţe filologice (Ion Hangiu) pentru Buletinul societăţii. Dar Hangiu mi-a adus textul, cu rugămintea să îndrept „greşelile de stil“ semnalate într-un referat de filologul G. Mihăilă. Văzînd aproape tot textul meu umplut de pe margini cu asemenea observaţii, mi-am retras articolul, comunicîndu-i prin Hangiu lui Mihailă că îl apreciez mult ca filolog şi ca om, dar nu admit ca – după mai bine de 50 de ani de activitate tipărită – să mi se mai facă observaţii de… stil. Am rostit şi cîteva vorbiri la Radio, una despre N. Cartojan, la centenarul naşterii lui, care se apropie; alta despre basmele inedite pînă acum, ale lui G. Dem Teodorescu, volum apărut acum cîţiva ani. Mi-a luat mult timp un referat despre cartea Pe urmele lui Vasile Voiculescu, de Florentin Popescu, care urmează să apară în 1984, la Editura Sport-Turism. Eu nu mai fac demult referate – fiind prea obositoare aşa cum sunt eu obişnuit să lucrez. Am făcut o excepţie, fiind vorba de marele meu prieten de odinioară, poetul V. Voiculescu. Era să uit: în revista în limbi străine – Cărţi româneşti – nr. 3/1983, mi-a apărut un frumos interviu luat de d-na [nume indescifrabil, n.n., C.V.] prin grija prietenului Hristu Cândroveanu. Zic „frumos“, fiindcă a apărut – şi textul şi fotografia – în condiţii tipografice splendide, de altfel ca toată revista; iar întrebările au fost incitante. Precum vezi, munca a fost multă, recolta puţină. Dar văd că eu mă conformez invitaţiei Dumitale – adăugînd că la Liviu, din păcate, nu s-a schimbat nimic în bine, iar soţia mea s-a înzdrăvenit oarecum, după o călătorie de trei săptămâni în Italia şi la Paris, a cărei obositoare dorinţă de a vedea cît mai multe posibil, a cam clintit-o.

Te rugasem să-mi scrii şi despre Dumneata şi familia Dumitale. Asemenea ştiri – pe care le doresc mult – văd că n-au mai găsit loc în scrisoarea Dumitale. Eu însă tot le aştept şi repet rugămintea. În aşteptarea lor, te îmbrăţişez cu veche şi caldă prietenie.

al Dumitale Ovidiu Papadima

 

 

• Ovidiu Papadima

VII

 

Bucureşti, 20 mai 1985

 

Iubite prietene de demult,
Traian Blajovici,

 

Nu e nicidecum cazul să ascult de îndemnul Dumitale cruţător, de a nu-ţi răspunde la fiecare epistolă. Scrisorile Dumitale sunt atît de incitante prin verva lor, încît de fiecare dată mă aflu tentat să le răspund imediat. Dacă întîrzii uneori mult – se datoreşte grijilor vieţii zilnice şi ale gospodăriei. La care se adaugă şi oscilaţiile sănătăţii mele, relativ la care eu l-am tradus pe Horaţiu, Fluctuat nec mergitur prin „scîrţîie dar merge“. Uite, de curînd, am fost bolnav vreo trei săptămîni, – o gripă, o viroză, cu o leacă de temperatură, dar cu o tuse care mă necăjea mai ales noaptea, nelăsîndu-mă să dorm cum trebuie. De obicei, cînd se întîmplă aşa ceva, sau cînd am ceva de lucru urgent, corespondenţa primită se aglomerează şi aşteaptă pe birou. Cînd mă apuc să o rezolv, scrisorile la care am răspuns le aşez în cutia – arhivă, iar celelalte mai aşteaptă pe birou. Dar metoda aceasta – ca orice metodă – nu e infailibilă. Iată, rugîndu-te să-mi comunici numele şi adresa profesorului care îţi povestise amintiri de la concursurile Tinerimii române, voiam să-i scriu. Acum îţi recitesc scrisoarea în care îmi comunici cele cerute, care aşteptase pe birou. Dar părintelui pensionar Iosif Stoica, parcă i-aş fi scris mai demult, parcă nu i-am scris… N-am un punct sigur de reper, altul decît cel nesigur al memoriei. Ca să nu mă repet în cazul că i-am „răspuns“ după primirea scrisorii Dumitale te rog ca, în conversaţiile Dumitale cu Iosif Stoica, să încerci să afli dacă a primit de la mine epistola la care mă gîndeam. În cazul că spune că a primit-o, transmite-i călduroase şi preţuitoare salutări din partea mea. Dacă afli că nu a primit nimic, scrie-mi te rog, ca să mă achit măcar acum de această plăcută obligaţie. Amintirile sale, despre care îmi vorbeşti, sunt foarte interesante. Pe unii dintre cei evocaţi i-am cunoscut şi eu, bunăoară pe abatele Banel, atunci cînd se afla în Bucureşti. Iar pe generalul Berthelot parcă-l am şi acum înaintea ochilor. Eram copil de vreo nouă ani, în timpul primului război mondial, în refugiu într-un sat din Moldova unde era partea sedentară a regimentului în care era mobilizat tata, pe front. Ca să ne ajute, Franţa nu ne-a putut trimite trupe. Generalul Sarrail, cu armata lui, stătea imobilizat şi imperturbabil, undeva pe lîngă portul Salonic, iar bieţii ostaşi români cîntau cu obidă: „Aoleo, Sarai, Sarai/ Noi ne batem şi tu stai!“… După cîte ştiu, Franţa ne-a trimis armament, dar ce e sigur e că de acolo a venit o misiune militară, în frunte cu generalul Berthelot, înainte de luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Misiunea a vizitat frontul şi prezenţa ei a avut un efect moral binefăcător. Generalul Berthelot cu ofiţerii lui au venit, vizitînd şi spatele frontului, în satul Negreşti, judeţul Vaslui, unde se afla familia noastră în refugiu, adusă acolo de două femei – […] şi sora ei – împreună cu şapte copii ai amîndurora. Mama n-a vrut să rămînă pe teritoriul ocupat de nemţi. A plecat cu ultimul tren din Tulcea, cu cîteva geamantane doar, lăsînd totul acasă, mobilă, obiecte şi o bibliotecă a tatii, care pe atunci valora vreo zece mii de lei aur. Fireşte că după război şi demobilizare, repezindu-se tata în Tulcea n-a mai găsit nimic. Ba a găsit cîteva mobile desperechiate, în casele vecinilor, care le consideraseră „pradă de război“. I-a lăsat în plata Domnului şi nici că a mai rămas în Tulcea. S-au transferat şi el şi mama, în Transilvania – tata ca profesor de liceu, mama conducătoare la grădiniţa de copii – în 1920. Mama dorea Sibiul, unde se născuse, dar nu erau posturi libere pentru amîndoi. Şi aşa am ajuns, în 1920, elev la Al. Papiu – Ilarian din Tg. Mureş. Dar m-am abătut de la subiect. În satul Negreşti deci, i-am văzut pe Berthelot şi ofiţerii lui. Ostaşii români îl iubeau şi ca sol al Franţei generoase, dar şi pentru firea lui jovială şi apropiată de soldaţi. Îl numeau „dom general Burtălău“, căci avea o burtă respectabilă. Mă bucură că batrînii evocaţi de părintele Iosif Stoica, trăitori şi astăzi în Franţa, au rămas buni prieteni ai românilor şi că primesc cu bucurie veşti despre noi, din partea Dumitale. Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce izbuteşti, prin păstrarea legăturilor cu aceşti prieteni francezi. Îţi mulţumesc şi pentru veştile amănunţite pe are mi le dai despre toţi cei ai familiei Dumitale. Dar văd că am obosit scriind şi trebuie să închei.

Te îmbrăţişează Ovidiu Papadima

 

 

 

VIII

 

Bucureşti, 3 iulie 1985

 

Iubite prietene de demult,
Traian Blajovici,

 

Scrisoarea Dumitale m-a bucurat iarăşi, ca totdeauna – cu atît mai mult cu cît în ziua de 23 iunie am constatat că am trecut cu bine, cu un an viaţă, peste 75. Mi-am întocmit atunci un bilanţ şi n-am prea fost încîntat de ceea ce îmi arăta. A trebuit să recunosc în mine însumi – şi faţă de prieteni – că puteam să fac nu mai mult, că slavă Domnului, am scris şi am publicat mult în cei peste 50 de ani de la apariţia primelor mele poezii în revista Lumea copiilor, din Bucureşti, – dar mai bine… Dacă nu mi-ar fi plăcut atît de mult viaţa, cu toate ale tinereţii: cutreierări prin ţară, mai ales prin munţi, taifasuri cu prietenii şi chiar însoţite de un vin bun, de o bere rece şi chiar de cîte o „tărime“, o „palincă prefriptă“, şi chiar cîte o dragoste, cînd nu eram încă însurat şi nu întîlnisem, în soţia mea, marea iubire a vieţii mele. Dar nu-mi pare rău. Dacă m-aş mai naşte odată, aş trăi la fel, mi-ar plăcea iarăşi soarele splendidului nostru Litoral, înotul în largul mării sau în largul lacurilor, din preajma Bucureştilor, alunecarea cu schiurile în munţi nu însă şi coborîrile comode pe pîrtie, ca astăzi, urcîndu-te cu telefericul şi dîndu-ţi drumul în jos, pe schiuri grele de platină şi cu bocanci de un kilogram şi mai bine fiecare. Aveam schiuri de frasin, cu canturi de oţel, la cari ataşam, pe toată suprafaţa lor inferioară fîşii speciale din piele de focă, ce îmi permiteau să urc cu ele pantele, pe drumuri lungi pe înălţimile munţilor şi să cobor cu ele la vale. Dar cîte nu ţi-aş mai povesti încă, – o să le scriu în amintirile mele. Dumneata le ştii în bună parte, – şi din cele ce am publicat în Familia. Dar apropo de acele amintiri. Am avut deunăzi o întîmplare, o surpriză puţin plăcută. Am fost la o şedinţă a Secţiei de critică şi istorie literară a Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, al cărei membru sunt. Mă duc rar pe acolo, în primul rînd din cauza sănătăţii mele precare, cum o ştii. Cînd s-a terminat şedinţa şi ieşeam, lîngă uşa l-am văzut pe Ovidiu Drimba, stînd de vorbă cu două persoane. Nu m-am putut stăpîni – mă bucurasem atîta, căci nu-l văzusem de ani şi ani. M-am oprit, l-am bătut pe umăr şi i-am spus zîmbind: „Ovidiu Drimba, mă bucur că te văd şi te felicit pentru volumul întîi din Istoria civilizaţiilor. Te-ai înhămat la o operă măreaţă. N-o spun ca să-ţi cer un exemplar, am cumpărat cartea îndată ce am găsit-o în librarii.“ S-a întors Drimba spre mine, mi-a zis rece „Mulţumesc“ şi a continuat să stea de vorbă cu cei doi cunoscuţi. Fireşte că n-am mai zis nici eu nimic şi m-am depărtat repede. Dumitale ştii cît de cald am scris despre el dar şi despre ceilalţi elevi străluciţi de la Liceul Em. Gojdu în amintirile din Familia, – aşa că pentru mine nu am alte explicaţii decît ori că Drimba a făcut o criză de infatuare – cum fac mulţi după un succes mai mare – ori că nu m-a recunoscut din pricina bărbii pe care mi-am lăsat-o de un an şi mai bine. Dar să lăsăm întîmplările triste şi să revenim la cele plăcute. Te-ai mai întîlnit cu părintele Iosif Stoica, ţi-a spus despre scrisoarea pe care i-am trimis-o, o lungă scrisoare cu mulţumiri şi amintiri despre amintiri? Mă aşteptam să-mi răspundă, însă pînă acum nu mi-a venit nimic.

Dar văd că m-am lungit iarăşi, şi cine ştie ce mi-o mai trece prin minte. Pun punct deci.

Te îmbrăţişez cu toată căldura prieteniei. Respectuoase omagii Doamnei şi numai gînduri bune, întregii Dumitale familii.

Ovidiu Papadima