ION VARTIC: ADEVĂRUL DESPRE BLAGA ŞI RADU STANCA

Fapt cam bizar, în ultima vreme, pare să prindă cheag o anume interpetare deformatoare a relaţiilor dintre Blaga şi Radu Stanca din perioada refugiului Universităţii clujene la Sibiu. Iar dezinformarea, pe cît de naivă, pe tot atît de perversă, provine tocmai din Sibiu, fiind iniţiată – vom vedea mai încolo proba – de Anca Sîrghie, secondată, de mirare!, de Marin Diaconu, editorul binecunoscut. În recenta ei carte de eseuri şi studii, Domni şi Doamne (Polirom, 2020), Marta Petreu ne lămureşte, clar şi fără drept de apel, cum un anume episod publicistic care îi implică pe Blaga şi pe Stanca şi care a făcut pe atunci vîlvă este, astăzi, „distorsionat din punct de vedere cronologic şi cauzal“.

Cazul merită, cred eu, să fie încă o dată reluat. Iată mai întîi despre ce este vorba. În 1942, în atmosfera îmbîcsită de tombaterele ortodoxiste, care îl atacă pe autorul Eonului dogmatic, considerîndu-l „o primejdie naţională“, foarte tînărul pe atunci Radu Stanca publică în numărul pe mai al revistei Transilvania, o cronică dedicată cărţii Religie şi spirit, viitoare secţiune secundă din partea a doua a Trilogiei valorilor. Comentariul minuţios al lui Radu Stanca se încheie, e adevărat, cu o uşoară pişcătură la adresa „teologilor noştri“, care, după o lectură corectă a cărţii, „ar putea să mediteze cu oarecare folos înainte de a se pronunţa“. Imediat după apariţia cronicii lui Stanca au sărit ca arşi, indignaţi, de-a valma, gazetari şi teologi, iar Mitropolia Ortodoxă din Sibiu a cerut redacţiei Transilvniei să se desolidarizeze de cronica publicată, ameninţînd că în caz contrar „reprezentanţii bisericii îşi dau demisia de la «Astra»“. Timorată, „Astra“ (editorul revistei) s-a executat imediat, anunţînd că se desolidarizează de respectiva cronică a lui Stanca, întrucît ea „rămîne pe linia tradiţiei sale aproape seculare, de respect faţă de instituţiile de temelie ale neamului“. Fără să vrea, tocmai comunicatul Astrei dă de gol presiunea exercitată de biserică asupra asociaţiei culturale; or, în cartea lui Blaga şi-n cronica lui Stanca este vorba numai şi numai despre fenomenul religios, deloc despre formele lui instituţionale. În consecinţă, ca reacţie la comunicatul „Astrei“, Blaga anunţă într-o scrisoare deschisă că „socoteşte, prin ceea ce spune şi nu spune [respectivul comunicat] o jignire adusă spiritului de libertate, sub pavăza căruia orice intelectual are dreptul să se creadă pus cînd încearcă un pas nou în domeniul culturii“. Drept urmare, consideră că „locul meu nu mai poate fi nici o singură clipă în cadrele Asociaţiei“.

Pare acum de necrezut că o simplă cronică de carte, una adecvată, decentă şi raţională, a putut provoca în epocă un asemenea jalnic scandal. Dar nu mi se mai pare aşa de necrezut cînd citesc felul în care duo Sîrghie-Diaconu rezumă chiar şi astăzi, la aproape 80 de ani distanţă, situaţia iscată atunci. Maniera aleasă e una pervers-confuză: Blaga, „nemulţumit de recenzie (? şi iritat de serialul lui Dumitru Staniloae) îi trimite o scrisoare (26 august) lui Iuliu Moldovan, preşedintele Astrei (revista este organ al Astrei), tipărită în „Ţara“ (2 septembrie) şi îşi dă demisia din asociaţie. Conducerea Astrei se desolidarizează de recenzia lui Radu Stanca“. Acest rezumat pe care ni-l oferă cei doi cercetători are o logică absurdă: deşi respectă libertatea de a gîndi, Blaga s-ar fi supărat că revista a publicat cronica lui Radu Stanca; în acest sens el trimite o scrisoare publică preşedintelui Astrei; şi deşi Astra, cu revista ei cu tot, s-au desolidarizat de textul lui Stanca, Blaga ar fi rămas în continuare nesatisfăcut în orgoliul său, aşa că şi-a dat demisia din cadrele Astrei! Aici iese în evidenţă acea distorsionare a faptelor, a sensului şi a efectelor lor despre care vorbeşte şi Marta Petreu. Cei doi autori, Sîrghie-Diaconu, l-au pus în felul acesta pe Blaga într-o lumină penibilă, ca şi cum ar fi fost un răzgîiat. Evitînd să citeze pasaje semnificative din scrisoarea lui Blaga şi, de asemenea, evitînd să semnaleze reacţia de şantaj a Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, cei doi cercetători falsifică pe tăcute, căci prin omisiune, sensul scrisorii deschise a lui Blaga: căci ei ascund faptul că acesta protestează nu numai în nume propriu, ci şi în acela al lui Radu Stanca: „Atît cartea mea, cît şi cronica dlui Stanca au avut darul să stîrnească grave nedumeriri unor minţi încîlcite…“ ş.a.m.d., a scris foarte clar filosoful în protestul său. Din prezentarea rezumativă a perechii Sîrghie-Diaconu, se vede limpede că aceştia nu au deloc intenţia de a semnala jignirile pe care le-au suportat atît Blaga, cît şi Radu Stanca din partea teologilor, a Astrei şi a organului ei de presă, ci că ei urmăresc tacit şi abil să distragă atenţia de la comportamentul retrograd de atunci al Bisericii ortodoxe şi că o protejează trecînd sub tăcere şantajul ei asupra Astrei şi revistei Transilvania. Nu întîmplător, referinţa lor neexplicată la serialul lui Stăniloae rămîne în aer ca un ciot fără rost.

Că e vorba de o acţiune conştientă de deformare a adevărului şi de scoatere a Bisericii din cauză se vede din faptul că, ulterior, în revista Euphorion, nr. 3/2018, Anca Sîrghie revine asupra episodului, rezumîndu-l în felul următor: „În nr. 5 din 1942 al revistei Transilvania, Radu Stanca recenza studiul [sic!] Religie şi spirit al profesorului său, care va reacţiona exprimîndu-şi nemulţumirea într-o scrisoare deschisă, trimisă în 26 august preşedintelui Astrei, Iuliu Moldovan, text publicat în Ţara din 2 septembrie 1942. Mai mult, Lucian Blaga demisionează din Astra, ceea ce va obliga conducerea asociaţiei să se delimiteze de recenzia lui Radu Stanca în articolul [sic!] O lămurire, care a apărut în Transilvania nr. 7-8, iulie-august 1942“. În continuare, autoarea sugerează că protestul şi demisia lui Blaga sînt gesturi cu totul lipsite de logică, întrucît: „Punctele de vedere se exprimau liber, fără vreo rezervă provocată de raportul student-profesor“. De aici, autoarea trece la fiţe cu sugestii de fină psihologie: „Să credem, totuşi, că o tensiune subliminală s-a creat atunci între ei?“, adică între studentul Radu Stanca şi profesorul Lucian Blaga; apoi continuă:

„Cert este că, deşi a activat cîtva timp ca asistent al lui Lucian Blaga, ceea ce s-a întîmplat şi cu I.D. Sîrbu, în fapt, Radu Stanca nu a fost angajat cu forme legale clare, ci profesorul a desemnat pe Ovidiu Drimba pentru ocuparea acelui post“.

Lăsînd la o parte încîlceala frazei şi sugestia că marele filosof s-ar fi răzbunat pe fostul său student, să observăm că în versiunea Anca Sîghie biserica şi teologii ei au dispărut complet din scandalul pe care tocmai l-au generat; apoi, să mai precizez un lucru, pornind chiar de la o autobiografie pe care Stanca a fost obligat s-o facă la începutul anilor 1960: „…în anul 1943 am fost numit ca asistent suplinitor la Universitatea din Cluj-Sibiu, la Catedra de Filozofia culturii. În 1945, prin întoarcerea Universităţii la Cluj şi prin revenirea titularului în post, am rămas la Sibiu“. Stanca face precizări corecte şi verificabile. În toamna tîrzie a anului 1943, Zevedei Barbu fiind arestat şi condamnat (într-un proces politic, pentru că era comunist), Radu Stanca l-a înlocuit pe postul de asistent al lui Blaga, primind ulterior de la Minister decizia de numire începînd cu data de 1 ianuarie 1944 (şi un salar de 18 000 lei). O copie a acestei decizii de numire ca asistent universitar suplinitor se află în arhiva scriitorului; iar despre această decizie oficială, cu „forme legale clare“, Anca Sîrghie putea afla şi din Viaţa lui Lucian Blaga de Ion Bălu. Cît priveşte rămînerea lui Radu Stanca în Sibiu, cînd Universitatea „Regele Ferdinad i“ s-a întors la Cluj, asta este o problemă despre care o să scriu altă dată.

Aşa că încercarea de neînţeles a Ancăi Sîrghie, secondată de altfel de Marin Diaconu, de a-l transforma pe Radu Stanca într-o cauză de supărări pentru Blaga şi de a-l degrada din asistent al lui Blaga într-un fel de impostor este total contrazisă de fapte. Şi lamentabilă. La fel, insinuarea că, după întîmplările din vara-toamna anului 1942, Blaga i-ar fi purtat pică lui Radu Stanca este la fel de lipsită de temei, căci relaţiile dintre cei doi intelectuali au rămas pe mai departe afectuoase, Blaga l-a luat pe tînărul scriitor ca ajutor la Saeculum, iar cînd a plecat în refugiu, la Căpîlna (aprilie 1944) i-a dat lui Radu locuinţa sa, cu chei cu tot, în grijă. Cu rugămintea, insistentă, ca acesta să se mute în casa sa. Iar în 1959, cînd a adresat un memoriu către Comitetul Central al pmr, Blaga pomenea, repetat, textul lui Stanca drept „o recenzie favorabilă despre cartea mea Religie şi spirit“.

Nu pot să închei fără să remarc că, în dorinţa nesăbuită de a apărea în prim-plan ca biografă a familiei Radu şi Doti Stanca, Anca Sîrghie ajunge să facă fapte ce mi se par inadmisibile şi de prost-gust. Pe de o parte, publică un şir interminabil de aşa-zise convorbiri cu orice sibieni (sau cu urmaşii lor) care, doritori să se pună şi ei în evidenţă, debitează tot felul de fantasmagorice şi semidocte amănunte despre Radu Stanca. Iar pe de altă parte, la fel de nemiloasă, a produs un fals patentat inventînd cap-coadă un aşa-zis interviu cu Doti Stanca, căreia pe deasupra a avut tupeul să îi dea cartea, punînd-o în felul acesta pe Doti, o doamnă renumită pentru marea ei discreţie şi eleganţă interioară, într-o situaţie imposibilă. Falsul interviu, ca şi convorbirile la care mă refer, se află în volumul Anca Sîrghie, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Dacă e cazul, am să mă refer altă dată la actele ratate prin care confecţionera acestui fals interviu se trădează fără drept de apel.