ŞTEFAN BOLEA: PEER GYNT LA CONSERVATOR

Ibsen

La 5 martie a.c., în studioul de concerte al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima“, a avut loc spectacolul Peer Gynt, conceput de Ştefana Ţiţeica după poemul dramatic al lui Ibsen (publicat în 1867) cu muzica de scenă a lui Grieg (premiera în 1876). Cele două pianiste (Raluca Rad şi Bernadette Czumbil) au recreat la patru mâini atmosfera bogată a compoziţiei lui Grieg, proiectată iniţial pentru orchestră şi cor (vezi şi cele două suite orchestrale ale compozitorului norvegian: Op. 46 şi Op. 55). Un esenţial rol pedagogic a avut naratorul Emanuel Roşca, care a ghidat spectatorii nu numai în trama piesei, ci a dat indicii de critică literară şi de muzicologie. De pildă, altfel asculţi preludiul dacă el e „decodat“ ca dialog între tema impetuoasă a lui Peer şi cea melancolică a lui Solveig. Dimineaţa, preludiul la actul african (actul iv din piesa lui Ibsen) se referă oare – ne întreabă naratorul – la soarele din Maroc sau la fantoma rece a soarelui norvegian? (La primul forte, soarele „sparge“ plafonul noros). Moartea lui Aase este, alături de marşul funebru al lui Chopin, un punct de referinţă al melancoliei romantice, mai rece în varianta pentru pian. În peştera Regelui Muntelui a fost impresionantă chiar şi în varianta abreviată pentru două piane: o bucată care continuă să fascineze, prefigurând, prin acel crescendo tenebros, muzica rock (vezi şi versiunea la violoncel a celor de la Apocalyptica). Întrebarea de bază a piesei lui Ibsen rămâne: cine sunt eu? În ospiciul din Cairo, Peer observă că „sunt o foaie de hârtie pe care nu este scris nimic“. Mai târziu, îşi deconstruieşte straturile Sinelui la fel cum se decojeşte ceapa şi întâlneşte Neantul. De remarcat şi finalul spectacolului, în care Peer se reîntâlneşte cu Solveig (deopotrivă mireasă, mamă şi preoteasă care transformă blestemul în binecuvântare), regresând spre origini: soprana Noemi Veres are aici un rol proeminent. Spectacolul conceput de Ştefana Ţiţeica a fost foarte reuşit, deschizând pofta de lectură şi de muzică. Ne întrebăm, totuşi, în final, dacă n-ar fi fost cazul să aibă un rol în spectacol ecranul acela imens din fundal: ca suport de imagini ori de text.