ADRIANA TEODORESCU: DESPRE CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC

You can’t wake, you can’t wake
from this nightmare

(Travis)

Timpul occidental contemporan abundă în fobii, anxietăţi şi alte forme nevralgice de racordare la realitate. Există de toate pentru toată lumea. Găsim tantrum-uri ce încep din fragedă bebeluşie şi dau fiori mămicilor submisive, alienarea comunicaţională a adolescenţilor, spaima de boală, de moarte, de singurătate, de pensie, de bătrâneţe, criza cuplului când (nu) se nasc copii, sindroame Peter Pan ce degenerează-n studiu prelungit sau copilărit haotic. E ca la artroză, ceva se roade între noi şi lume, suntem os mic contra unui schelet la care lichidul sinovial nu mai aderă. Deshidrataţi existenţial, scârţâim, pârâim, mişcările prin viaţă, pierd supleţea şi fermitatea de altădată. Se nasc dureri, apar întrebări, se cer soluţii. Iar dacă, fiinţe sociale fiind până în măduva biologiei noastre, niciodată nu putem fi siguri că ceea ce ne doare nu e produs şi stimulat pe canale socio-culturale, putem fi convinşi că pentru rezolvare se înghesuie droaie de industrii şi ideologii ce cuplează liniştirea noastră cu interese mai mari sau mai mărunte. Într-un astfel de context, criza vârstei de mijloc pare un subiect numai bun pentru o carte de self-help, menită, simultan şi recursiv, să întărească fundaţia conceptului însuşi.

Totuşi, păcatele superficialităţii şi ambalajele glossy ale tezismelor de tip închide ochii şi vei reuşi sunt departe de a pândi cartea despre care voi discuta. Este vorba despre Midlife. Ghidul filozofic al vârstei de mijloc, scrisă de Kieran Setiya, profesor de filosofie la mit,sua, apărută în România la editura Seneca, în traducerea Cristinei Voinea, în 2019. În fapt, autorul deplânge, încă din primele pagini, reluctanţa filosofilor în faţa abordării de tip self-help, neîntemeiată, căci self-help-ul vine, istoric, în prelungirea filosofiei morale. Deşi pretabilă şi nespecialiştilor în filosofie, cartea, asumată ca formă de filosofie aplicată, nu face rabat de la gândirea filosofică – logică, argumentaţii elaborate ce uneori necesită un plus de răbdare, deconstrucţii calme, fără veninul superiorităţii, ale unor idei preconcepute. Când apare riscul ca cititorul să eşueze în vertijul prea multor curenţi solicitanţi de atenţie, autorul e gata să îi redea echilibrul, reaşezând ideile – reluând şi sintetizând – într-un limbaj clarificat: ce este criza vârstei de mijloc şi care ar fi strategiile de a-i face faţă.

În primul capitol, Setiya realizează o scurtă istorie culturală a vârstei de mijloc, identificând ca repere pentru originea sa, o bornă bibliografică şi conceptuală: eseul lui Elliot Jaques, Moartea şi criza vârstei de mijloc şi una, să zicem, expresiv-sentimentală – conţinută în sintagma asta e tot? Trasează însă şi o proto-istorie a ideii crizei de vârstă de mijloc prin discutarea unor autori precum J.W. Goethe, J. Williams, Dante şi, desigur, cel care va însoţi aproape permanent demersul interpretativ, Aristotel (care considera corpul cel mai bine dezvoltat la 36 de ani, iar mintea la 49). Atenţia acestui prim capitol se îndreaptă însă asupra creşterii şi descreşterii conceptului, începând cu studiul din 1966 al lui David Levinson, trecând prin acreditarea sa culturală, în 1976, prin publicaţia de mare succes a jurnalistei americane Gail Sheehy, care observă că avem senzaţia că ne lipseşte timpul, că nu îl mai avem, pe măsură ce ne apropiem de vârsta de mijloc (30-40 de ani), şi ajungând la perioada anilor 1990, când studii extinse precum cel al lui O.G. Brim atacă status quo-ul cultural al conceptului aflat în mare vogă. Autorul explică această transformare printr-o reacţie de „exagerare la o caricatură“ – în sensul că criza a fost percepută de cei care au contestat-o drept o calamitate, o traumă, când cei care au observat-o iniţial nu au exclus, din contră, posibilităţile sale regeneratoare şi nu au văzut-o niciodată într-o cheie atât de negativă. Astăzi însă, observă el, sunt cercetări care arată clar că satisfacţia omului cu privire la viaţă are o formă de U, susţinând aşadar ideea că, într-adevăr, ceva se petrece la mijlocul vieţii, ceva care merită investigat şi de care filosofia, mai mult decât alte ştiinţe, s-a dezinteresat mereu.

Luând ca studiu de caz criza lui John Stuart Mill, Setiya discută paradoxul egoismului şi extrage o primă regulă de prevenţie a crizei vârstei de mijloc: să îţi pese şi de altceva decât de tine însu(ă)ţi. Prin aceasta înţelege, nu atât să te gândeşti la cauze mari şi să faci acţiuni extreme sacrificiale, ci pur şi simplu să îţi dirijezi atenţia spre o zonă diferită de cea în care sinele tău se răsfrânge asupra lui însuşi. Inclusiv, de ce nu, să începi să citeşti filosofie. De asemenea, analiza paradoxului altruismului produce o completare la această regulă de contracarare a crizei: să îţi pese de ceilalţi, dar nu pur instrumental, cum încurajează anumite discursuri contemporane de tip viaţa ta contează doar dacă are impact asupra altor vieţi, ceea ce ar presupune, arată magistral autorul, utilizând o optică aristoteliană, o permanentă suspendare, la infinit, a valorii vieţii înseşi. Trebuie să existe o valoare finală a vieţii, altfel, „dacă altruismul este tot ceea ce contează, nimic nu contează“ (p. 44). Tot pornind de la Aristotel, Setiya face demarcaţia între valori/activităţi ameliorative (legate des de nevoi, nu de dorinţe) şi cele existenţiale (gratuitate pură, accent ontologic, sursă de sens), insistând că nu ar trebui să permitem inerţiei şi înaintării în vârstă, oricât ar fi de dificil când sunt taxe de plătit şi copii de crescut, să ne transforme în adepţi ai celor dintâi. Printre activităţile existenţiale se numără nu doar meditaţia filosofică, ci şi lucruri mai banale precum a te plimba prin parc sau a juca Monopoly. Asemănător, dar recurgând la Schopenhauer, Kieran distinge între activităţile telice (cu scop) şi cele atelice (fără scop) şi identifică într-o obsesie telică (cum altfel, în cultura occidentală a proiectelor?!) sursa crizei sale de „mijloc“. Pierderea şi ratarea sunt privite ca inerente vieţii în genere, iar erorile de construcţie retrospectivă şi istoriile personale contra-factuale sunt deconstruite ca strategii deficitare de a negocia cu diminuarea, şi ea inerentă, a opţiunilor. Înainte de a te angaja în schimbare, de a distruge casa, spune autorul, gândeşte-te: „urăşti spaţiul dinăuntru sau faptul că are ziduri?“ (p. 77). Nu am cum să aduc în discuţie aici toate abordările propuse de autor sau să redau fineţea argumentaţilor sale. Cartea vă va recompensa atât cu deliciile unei gândiri puse pe foc, la justa temperatură, cât şi cu tips&tricks pentru eventualele provocări.

Mi-aş fi dorit ca o parte din focusul cărţii să cadă şi asupra aspectelor sociale ale crizei vârstei de mijloc, asupra diferenţelor de statut social, de gen al celor predispuşi să sufere de această criză, cu un ochi suplimentar pentru natura sa potenţial construită. Pe de altă parte, filosofia aplicată nu este obligată să ia aceste aspecte în calcul, iar autorul afirmă că nu vizează construcţia socială a vârstei de mijloc. Doar că atunci rămâne impresia unei miopii sociale. Şi poate nici măcar atât în ideea omogenizării subiectului uman şi a stilisticii personale a crizei, cât mai mult în ceea ce priveşte aruncarea „socială“ a acestuia în criză, faptul că nu se preocupă (măcar 2-3 bice critice acolo), de subteranele crizei vârstei de mijloc într-o epocă terapeutică, avidă de afecţiuni ce pot genera venituri, că nu cercetează în ce măsură criza vârstei de mijloc se desprinde conceptual de crizele existenţiale ale vieţii ca atare. Orişicum, în contrast cu simplificările lucrărilor de dezvoltare personală, meritul cărţii este că demonstrează cum, utilizând un instrumentar filosofic în abordarea impasurilor existenţiale (printr-un, aş zice, self-coaching à la Lou Marinoff), din majoritatea coşmarurilor te poţi trezi, dacă nu să cazi beat de fericire, cel puţin mulţumitor de bine.