CRISTIAN VASILE: MEMORIA COMUNISMULUI LA FEMININ

Literatura istorică privind spaţiul concentraţionar s-a îmbogăţit continuu după 1989, putându-se observa, mai ales în ultimul deceniu, o abordare profesionistă în ceea ce priveşte recuperarea memoriei comunismului, inclusiv (sau îndeosebi) prin prisma unor preţioase mărturii datorate victimelor. În acest curent istoriografic se înscrie şi Claudia Florentina Dobre cu ultimul său volum, lansat în noiembrie 2019 la Salonul de carte Gaudeamus de la Bucureşti – Ni victimes ni héroïne. Les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie, Editura Electra, Bucureşti, 2019, 246 p. – o versiune revizuită a tezei sale de doctorat susţinută la Universitatea Laval din Quebec. Claudia Dobre este deja o cercetătoare consacrată a comunismului românesc, de câţiva ani fiind directoare a Centrului de Studii Memoriale şi Identitare şi redactor-şef al unei reviste importante în limbi de circulaţie internaţională (MemoScapes). Autoarea are studii universitare sau postuniversitare nu doar în România, ci şi în spaţiile anglofon şi francofon, şi de curând s-a integrat formal şi în spaţiul academic autohton, împlinindu-şi probabil vocaţia.

Citind acest volum – la care autoarea lucrează de fapt de prin 2002-2003 – se poate observa că el diferă cumva de lucrările multor istorici români care plonjează direct în subiect, în naraţiune, fără să motiveze folosirea unor concepte, fără să insiste asupra metodologiei şi a surselor. Or, Claudia Dobre face contrariul şi dedică acestor probleme o lungă introducere lămuritoare. Sursele istorice principale sunt investigaţiile de istorie orală, adică discuţiile aprofundate şi gândite riguros, purtate cu mai multe doamne, interviuri gen „povestea vieţii“ luate unor foste deţinute politic, cunoscute în preajma Fundaţiei Culturale Memoria, dar nu numai. Metoda „povestea vieţii“ nu presupune întrebări ţintite ale intervievatorului şi ghidarea interlocutorului sugerându-i ce subiecte să abordeze, ci se rezumă la o contribuţie minimă din partea istoricului, a celui care ia interviul, care îşi lăsă martorul să relateze experienţa sa de viaţă (p. 55).

Prin utilizarea intensivă a acestor surse şi a altora a rezultat o carte despre conţinutul discursului autobiografic (p. 46) în cazul unor femei – dintr-un anumit mediu social, cel burghez – care au fost supuse violenţei politice comuniste. Volumul devine însă şi o lucrare de referinţă despre rolul mărturiei femeii în societatea românească postcomunistă, în particular al unui grup de femei provenind din burghezia/burghezia intelectuală interbelică, duşmanul obiectiv al comunismului autohton după 1947. Autoarea nu acoperă în sine întreaga problematică a universului concentraţionar românesc, ci modul cum s-a reflectat acest univers (aceste „regate ale suferinţei“ cum le numeşte autoarea) în rememorări relevante, în poveştile de viaţă ale mai multor foste deţinute politic.

Avem de-a face cu o carte care este, uneori, greu de citit pentru că ea descrie adevărate orori şi vorbeşte – la feminin – în amănunt despre un întreg tezaur de suferinţă. În plus, cititorul mai neiniţiat nu îşi dă seama despre cine este vorba, despre cine a suferit exact, pentru că numele doamnelor foste deţinut politic – intervievate de autoare – nu sunt redate în clar, ci (mai degrabă) anonimizate. Mărturiile culese, interpretate şi puse în context de autoare, sunt importante şi prin ceea ce nu spun. Nu spun pentru că, de multe ori, martorii (colaboratoarele sale, cum le numeşte Claudia Dobre pe interlocutoarele ei) nu merg până la capăt cu descrierea durităţii regimului de închisoare şi a metodelor de tortură. Şi este de înţeles de ce; această tăcere explică grozăvia sistemului de detenţie comunist. Numai că acest aspect ridică o problemă nu doar de istorie contrafactuală, ci şi morală (sau de eficienţă a justiţiei de tranziţie), o chestiune legată de viabilitatea unui proces al comunismului, chiar neîngrădit de un factor politic, cum a fost mult timp regimul Iliescu. Pentru că procurorii şi judecătorii de astăzi au nevoie de astfel de mărturii ale victimelor – sau şi de astfel de mărturii – pentru a condamna foşti comandanţi de penitenciare, gardieni, miliţieni, ofiţeri de securitate ş.a.m.d. Până acum rezultatele au fost mai degrabă modeste, reducându-se la condamnarea unui Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, nu şi a torţionarilor securişti ai lui Gheorghe Ursu.

Pentru că am pronunţat cuvântul victimă, aş vrea să adaug ceva legat de titlul cărţii. Un coleg istoric de care sunt apropiat a avut în familia sa mai mulţi deţinuţi politici (atât tatăl, cât şi bunicul). Tatăl – la fel ca şi una dintre eroinele cărţi (personaj intervievat de Claudia Dobre) – a refuzat statutul de victimă, preferându-l pe cel luptător, un luptător care e condamnat din motive obiective, reale, şi nicidecum imaginare: a vrut să distrugă un important simbol sovietic, a fost descoperit, arestat şi condamnat; deci pedepsit pentru o culpă reală, nu inventată. Avem prin urmare de-a face cu o asumare a anticomunismului şi a acţiunilor ostile contra regimului prosovietic, aspect pe care îl admit şi unele dintre interlocutoarele Claudiei Dobre. Aş menţiona şi faptul că autoarea are o anumită disciplină şi rigurozitate ceea ce o diferenţiază de alţi istorici care au folosit mărturiile de istorie orală; în sensul că intervievaţii lor nu au aparţinut întotdeauna de un grup atât de omogen precum cel selectat de Claudia Dobre. În plus, ea nu ezită să abordeze şi chestiunile delicate – adeziunea sau simpatia unora pentru mişcarea legionară, ceea ce a dus după 1989 la dezbinare în cadrul asociaţiilor foştilor deţinuţi politici; sau problema colaborării cu Securitatea, cu consecinţele de rigoare.

Sunt impresionante paginile despre arestare, despre cum au privit femeile momentul reţinerii de către Securitate, al interogatoriului, al depersonalizării la momentul în care au fost puse să se dezbrace şi să îmbrace zeghea de penitenciar etc. Dar cel mai mult m-a impresionat secţiunea din carte în care este vorba despre motivaţia acestor doamne atunci când au ales să se destăinuie, chiar şi păstrând anonimatul. Una dintre motivaţii a fost aceea a datoriei morale de a vorbi, şi a vorbi în special pentru cei tineri, pentru generaţia tânără, plecată în număr mare din ţară, şi care ar fi de dorit să se întoarcă în patrie; „altminteri – cum spune una dintre venerabilele doamne intervievate – sacrificiul nostru a fost inutil“ (p. 198).

Poate că unii dintre cititori vor fi frustraţi citind cartea şi văzând că se păstrează anonimitatea interlocutoarelor Claudiei Dobre. În plus, există şi frustrări sau dezamăgiri ale autoarei care se transmit şi cititorilor: arhiva de istorie orală a afdpr nu e de găsit sau nu e disponibilă pentru istorici. Cu toate acestea, volumul reprezintă o contribuţie importantă în tentativa de a stabili o tipologie a memorialisticii de detenţie, atât feminine cât şi masculine. Mai mult, cartea reuşeşte să pună pe gânduri şi să scoată la lumină întrebări esenţiale precum aceasta: ce a îngreunat mărturia, mărturisirea? Câteva răspunsuri sunt sugerate: cadrele sociale ale memoriei, trăsături ale memoriei istorice autohtone, dezbinările dintre asociaţiile foştilor deţinuţi politici, contextul social-politic, colaborarea cu Securitatea a unor deţinuţi (p. 131). Însă, ceea ce mi se pare mai semnificativ este sugestia autoarei că asumarea de către Biserica Ortodoxă a unei etici a conformismului politic (p. 140) a influenţat şi ea tăcerea. Ortodoxia nu a încurajat mărturisirea ca act public, ci confesiunea faţă de duhovnic, act ce e urmat de iertarea păcatelor. De aici a rezultat şi inacţiunea unor foste victime ale comunismului în ceea ce priveşte denunţarea torţionarilor.