ŞTEFAN BOLEA: SUB VREMURI

Mihail Radu Solcan (1953-2013) a fost un profesor de filosofie al Universităţii din Bucureşti prea puţin cunoscut publicului larg. A fost autorul a cinci cărţi şi monografii: Arta răului cel mai mic (1998), Introducere în filosofia minţii din perspectiva ştiinţei cogniţiei (2000), Freedom, Minds, and Institutions (2003), Eseul filosofic (2004), Filosofia ştiinţelor umane: o introducere (2012). Mai devreme, prin activitatea sa ca documentarist (1977-85), a introdus în spaţiul cultural românesc ideile unor autori precum Ludwig Wittgenstein, Karl Popper, Gilbert Ryle, John Rawls, Saul Kripke ş.a. Jurnalul lui Solcan (Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, Bucureşti: Art, 2019) a fost editat postum de către Mircea Flonta şi Constantin Vică.

Solcan a fost un prodigios poliglot, posedând certificate de traducător în engleză, franceză, rusă, maghiară, germană, italiană şi polonă. După cum se vede din Jurnal, el avea noţiuni de lectură în greacă, latină, neogreacă, turcă, cehă, norvegiană, chineză, japoneză ş.a., având acces în original la multe dintre textele fundamentale ale culturii universale. Paleta lecturilor sale era foarte largă, la fel şi pasiunea şi curiozitatea sa intelectuală, confesiunea sa fiind elocventă: „Mă îndrăgostesc de cărţi cum alţii se îndrăgostesc de femei“ (p. 57).

M.R. Solcan, ca autor low profile (p. 46), care alege independenţa intelectuală în dauna notorietăţii, ajunge într-o postură interesantă, în care se eliberează de „fiorul“ ultimelor mode (p. 41), transgresând acel academic correctness, ce poate anihila gândirea vie. „Am început ­– notează el – să ţin cursul despre libertate. Sunt decis să-l fac nu ca pe un curs de trecere în revistă a unei literaturi, ci ca pe un curs original. […] Ce rost mai are să le povesteşti ce a zis cutare sau cutare filosof? Cum ar putea învăţa să gândească independent de la unul care nu gândeşte el independent?“ (p. 81). Esenţiale, la fel de actuale şi azi (rândurile sunt scrise în 2010) mi se par acele inserţii în care filosoful bucureştean expune criza în care se găseşte disciplina sa în momentul de faţă: „Filosofia? Două curente au ruinat-o în secolul al xx-lea. Filosofia analitică a adoptat un demers care favorizează exclusiv discursul ştiinţific. Filosofia ştiinţei a ajuns un fel de homosexual pasiv care se extaziază în faţa virilităţii oamenilor de ştiinţă. Cel de-al doilea curent păgubos pentru filosofie a fost fenomenologia. În varianta ei heideggeriană, fenomenologia dă prioritate limbajului poetic şi exclude de-a dreptul ştiinţa.// Cele două curente majore din filosofia veacului trecut au avut un efect complementar. Ele au anulat funcţia esenţială a filosofiei: aceea a examinării de conexiuni, a stabilirii de punţi şi a cercetării categoriilor în contexte diverse“ (pp. 155-6). Or, trebuie să navigăm „între Scylla fenomenologiei de factură heideggeriană şi Charibda filosofiei analitice“ (p. 54). De asemenea, este foarte probabil că avem „nevoie azi de un gen de sinteză à la Kant, de această dată între gândirea calculatorie şi perspectiva poetică asupra lumii“ (p. 81). Comentând o declaraţie persiflantă a preşedintelui de atunci la adresa filosofilor, Solcan observă lipsit de patimă că filosofia este, realmente, „o tinichigerie a conceptelor. Trasezi distincţii. Unifici concepte. Le ajustezi“ (p. 113).

Reflecţiile sale cvasi-anarhiste privind pirateria (culturală) merită, la rândul lor, amintite. Trăim într-o ţară în care bibliotecile sunt precare şi, în care, dacă n-ar exista Libgen, aproape că n-am putea scrie articole citabile indexate în baze de date internaţionale, pentru că pur şi simplu nu avem acces nici la cărţile noi, nici la majoritatea ediţiilor critice de opere complete. Metaforele „pirateriei ne atrag pe o pantă alunecoasă: de la piraţi ca tâlhari ai mărilor la tipograful burtos care reproduce un text fără a-l plăti pe autor până la vecinul care-şi copiază în calculatorul de apartament cărţi electronice“ (p. 101). Hoţia „productivă“ ar putea avea un rol pozitiv, mai ales când „furi de la hoţi“: mă gândesc şi la „tipograful burtos“. Banditul „sedentar are interesul să nu jecmănească prea tare şi să elimine alţi hoţi de pe teritoriul său. Cu alte cuvinte, furnizează servicii de securitate.// Prometeu, când fură focul, nu este un hoţ?(s.m.)“ (p. 47).

Referindu-se la caracterul „literaturocentric al culturii române“ (p. 97), diaristul observă şi slaba pregătire a multor intelectuali care domină discursul public, şi adaptabilitatea lor oportunistă: „La noi, cei care fac legea sunt criticii literari. Se întrec în a scrie fraze frumoase. […] Cunoştinţele lor de filosofie sunt firave. […] Analizele lor sunt scrise într-un limbaj frumos, dar sunt primitive.// A fost o vreme când exista chiar şi un cult al primitivului în literatura română. Ţăranul era figura-cheie pentru literaţi şi cei care gravitau în jurul lor. Asta nu însemna că s-ar fi aşezat la masă cu ţăranii sau ar fi mişcat un deget în favoarea lor. Erau doar obiecte interesante pentru construcţiile literaţilor“ (p. 162). În acest context, sunt demne de amintit reflecţiile privind reformele lui Gorbaciov care deschid calea Revoluţiei din 1989: „Oare a meritat să fie făcut tot acel efort de a întoarce lumea pe dos? Da. A meritat. Dintr-un motiv foarte simplu. Ca să trăim normal. Dacă am măsura meschin, economic cred că o ducem mai prost. Dar este o viaţă normală, nu una în care eşti tot timpul mobilizat de activişti. O ducem mai prost din vina noastră a tuturor, dar mai ales a elitelor. Dar nu mai trăim într-o lume agitată precum aceea dintr-un ospiciu în care medicul-şef crede că a descoperit societatea ideală“ (p. 190). Un film precum recentul Tipografic majuscul, regizat de Radu Jude, ne prilejuieşte imersiunea în atmosfera plutonică de „ospiciu“ a regimului ceauşist.

„Colegilor – scrie Solcan – nu le place să li se amintească faptul că am fost învăţăceii unor propagandişti. Lucrurile stau însă chiar mai rău. În 1948 s-a produs o ruptură drastică“ (p. 172). Or, autorul are dubii întemeiate asupra continuităţii dintre Facultatea de Filosofie de azi şi cea interbelică, ironizându-şi colegii care se simt „continuatorii lui Rădulescu-Motru sau Florian, nu ai celor care i-au înlocuit“ (p. 178). Solcan critică, în aceeaşi măsură, stânga şi dreapta şi tocmai această abilitate „rizomatică“ a gândirii sale, care evită să se organizeze în perechi de opuşi, îl transformă într-un autor interesant: „Cei mai mulţi ar vrea […] să vadă în cultura românească doar un nor angelic plutind pe deasupra mişcării legionarilor… Eu unde aş fi dacă n-ar fi fost comunismul? La coada vacii…“ (p. 157, p. 201).

Ultimele pagini ale jurnalului, în care autorul se confruntă dramatic cu boala terminală, sunt dificil de citit. „Rezultatele analizelor făcute miercurea trecută sunt precum un anunţ mortuar“ (p. 243). „Gândul că voi muri curând mă cutremură. Plâng de unul singur. Apoi îmi revin“ (Ibid.). „Povestea cu markerii m-a făcut să mă simt ca atunci că trebuia să părăsesc Oxford-ul. Aveam senzaţia că nu-l voi mai revedea niciodată. Simţeam nevoia să arunc o privire în jur, înainte de despărţire. Aşa şi acum; mă bucur să văd primăvara“ (p. 244), ultima sa primăvară. Totuşi, Solcan este capabil să se disciplineze stoic, rămânând activ intelectual până la capăt, aplicându-şi propriul principiu existenţial: trebuie să căutăm să trăim „fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual“ (p. 108). În final, trebuie să punem, totuşi, întrebarea incomodă: dacă un om cu erudiţia şi abilităţile spirituale pe care le dovedeşte Solcan în Jurnal n-ar fi avut datoria să devină şi un „mare creator“, poate chiar să se opintească să pună bazele acelei sinteze între gândirea calculatorie şi cea poetică. Găsim şi un posibil răspuns în carte: „Sunt […] dependent de lecturi ca de nişte droguri: am veşnic dorinţa de a citi şi teama de a scrie“.