NICOLETA CLIVEŢ: LUMEA DISNEY ÎN ALB-NEGRU

După un debut underground, în 2001, cu volumul din confesiunile distinsei doamne m., consolidat în anul imediat următor prin debutul oficial cu pagini,  a continuat să publice regulat volume de poezie relativ inegale, dar onorabile, până în 2017, când, odată cu Bani. Muncă. Timp liber, îşi găseşte ritmul şi vocea poetică proprii. În minunata lume disney recent apărută (Ed. Nemira, colecţia Vorpal, 2019) poezia curge lin, firesc, fără poticneli, în albia recent descoperită, oferind confirmarea faptului că poeta şi-a găsit într-adevăr sintaxa poetică, ceea ce nu-i deloc puţin lucru.

Noul volum este scris cu vocea adultului care, ajuns undeva pe la mijlocul vieţii, constată că îi fuge tot mai des gândul la „distinsa doamnă m.“, cu care, oricum, relaţiile durează de ceva vreme şi sunt destul de temeinice. Ultimul poem, chiar ultimele sale versuri, par să ofere o cheie de lectură pentru întreg volumul: presupunând că toate grijile zilnice ar dispărea, un mod de a-ţi petrece cu rost timpul câştigat ar fi să începi să te gândeşti la moarte: „Dacă mâine toate grijile voastre s-ar termina ce aţi face?/(…) M-aş muta într-un cinematograf, am început eu,/ până la capătul timpului nu aş mai ieşi de acolo./ Păi nu vor fi atâtea filme câte zile o să ai tu, a spus băiatul care aruncase întrebarea./ Vor fi, stai liniştit. O să-mi pun Sieranevada în buclă, am spus râzând./ Haha, până la Puiu! Pe Puiu mi-l laşi mie! a strigat un altul./ Eram adulţi adevăraţi, ne permiteam glume finuţe de intelectuali./ Dar tu, tu ce ai face ? a venit rândul tău./ Eu m-aş gândi la moarte, ai răspuns sec./ Şi toţi am amuţit de parcă acum am fi aşteptat Confesiunea cu C mare/ Slavă domnului, ea nu a venit./ E clar/ văzusem cu toţii prea multe filme/ Eram nişte închipuiţi“. Cu acest gând este revizitată copilăria de-a lungul acestui volum, conceput ca un amplu „poem performativ“ (potrivit Alexandrei Turcu, pe coperta a iv-a), în care fluxul memoriei este întors spre începuturi nu pentru a exalta vreo „vârstă de aur“, ci pentru a deschide o poartă spre infern. Vârsta „inocenţei“ este explorată de această dată în zonele ei de umbră, acolo unde cruzimea, invidia, egoismul fac legea cu o desăvârşită inconştienţă. Astfel, rememorarea copilăriei se transformă într-o „călătorie la capătul nopţii“, în care dispariţiile premature se multiplică terifiant, aiuritor, absurd. „Distinsa doamnă m.“ operează nestingherit pe un teritoriu presupus a fi al vitalităţii, secerând cu voluptate vieţi fragede şi mutilându-i sufleteşte pe cei rămaşi în urmă. Remarcabilă este dicţia poetică, strict tranzitivă la prima vedere, însă bună conducătoare de empatie şi vulnerabilitate, inclusiv atunci când testează zona ironiei şi a sarcasmului: „dănuţa pe unde oi fi/ încă îmi lasă gura apă mărul ăla mare roşu din care muşcai/ şi lacrimile îţi şiroiau pe obraji/ râuri adevărate cum niciodată nu mai văzusem/ te pocnise tovarăşa cu palma ei grăsuţă şi rea/ jap una pe un obraz jap pe celălalt/ te-a tras şi de cozi/ toată lumea ştia de leucemie/ eu de la mama şi fiecare din noi de la mămica lui/ de 32 de ani locuiesc cu acest cuvânt/ fără să ştiu exact ce înseamnă/ poate să moară cam asta era tot ce puteai afla atunci despre leucemie/ nici măcar băieţii nu o necăjeau pe dănuţa/ nimeni nu o trăgea de cozile ei lungi apetisante/ când stăteam lângă tine miroseai a gentuţă de vinilin a măr a biscuiţi/ cu două zile înainte/ la cântarea româniei am spus o poezie cu trandafiri roşii şi partid/ în locul tău, că nu ai apărut/ m-a pocnit şi pe mine atunci tovarăşa/ jap una pe un obraz jap pe celălalt/ cu mâna ei grăsuţă şi rea/ la casa de cultură a sindicatelor din constanţa…“

Ţinând cont de disclaimer-ul final („Aceasta este o carte de ficţiune, orice asemănare cu persoane şi întâmplări reale este pur întâmplătoare“) trebuie admis că, în bună măsură, copilăria este nu doar revizitată, ci şi (re)inventată, din perspectiva unui gust de cenuşă al prezentului, ceea ce dă şi dimensiunea angajată a volumului. Tadeusz Kantor, artizan al „teatrului morţii“, este invocat atât la început, cât şi la sfârşit, şi pare luat ca maestru pentru aceste poeme ce seamănă cu ale sale cricotages: nişte happeninguri scurte, abrupte, ducând direct în miezul dezastrului şi obligând fie la renunţare, fie la o adaptare dureroasă. minunata lume disney reconfigurează poetic acea La classe morte a polonezului: se moare cam la fiecare pagină, dacă nu la propriu, atunci la figurat şi pe bucăţi, aparent accidental sau dintr-o stupizenie. In realitate, însă, un impuls distructiv sau autodistructiv acţionează din umbră, extrem de constant şi de viguros, până nu mai rămâne mare lucru. Ilustraţiile inserate în volum nu numai că susţin fericit textele, dar cumva le şi completează: imagini fragmentate, blurate ori intercalate ale unor copii cu priviri dezolate, transmiţând o cuminţenie neputincioasă ce miroase a înfrângere timpurie. „Minunata“ lor copilărie este în alb-negru, colţuroasă, sărăcăcioasă, restrictivă.

Deşi unii sunt sever segregaţi (de o parte „ţiganii şi săracii“, de cealaltă parte restul) ori discriminaţi (fetele hărţuite), în realitate toţi sunt supuşi lipsurilor şi abuzurilor, toţi trebuie să facă faţă prejudecăţilor moştenite şi fără discernământ perpetuate. Chiar şi aşa, reuşesc să-şi păstreze vitalitatea, curiozitatea, nonşalanţa. Cei cu adevărat nefrecventabili şi toxici sunt adulţii, mai ales mamele, în umbra cărora se trăieşte sau, mai degrabă, se moare. Placide, obosite, victimizate, mamele sunt netulburate de malformarea sufletească ce se petrece sub ochii lor; viaţa interioară a copiilor nu interesează pe nimeni, ei sunt doar îmbrăcaţi, hrăniţi şi trimişi la şcoală pentru a obţine rezultate. Asemenea unor animăluţe într-un experiment macabru, le este interzisă (sau le este presupusă ca inexistentă) emoţia, empatia, compasiunea: „cum să-i dai, mă, cum să-i dai?/ dar e prietena mea!/ prietena ta pe dracu!/ e o profitoare, e prietenă cu tine că vede că merge/ toată ziua îi dai una-alta!/ asta nu-i prietenie!/ Stătuseră două săptămâni pe dulap/ Învelite în foi de ziar/ Pândite zilnic întoarse de pe o parte pe alta/ De la verdele crud la un galben tot mai apetisant şi dulce/ (…) mi-era milă de tine că nu aveai de nici unele/ şi nici în tabere nu mergeai/ şi nici brad adevărat nu aveai niciodată de crăciun/ doar de plastic mai jumulit de la an la an/ vii cu mine să-ţi dau ceva bun?/ (…) grijile erau departe departe/ hehehe/ ba bine că pândeau uite-aşa după colţ/ nu ai mâncat-o pe loc/ ai pus-o în foaia de ziar/ „o mănânc acasă“, ai spus/ Abia când te-am văzut ieşind din curte/ şi ghiozdanul negru de vinilin/ săltând/ ferecat/ în spatele tău/ am priceput/ proporţiile/ dezastrului“.

Tulburător este faptul că în acest infern (în bună măsură şi unul social) copiii reuşesc să-şi protejeze resursele interioare şi să găsească soluţii. Este vorba de mici bucurii senzitive împărtăşite: ei îşi iau revanşa împărţind prăjituri, baclavale, ciocolată sau alte delicii. Aşa, profitând de simţurile lor încă proaspete, îşi satisfac foamea de lume, de comunicare, de comuniune. Ei se hrănesc unul pe altul într-un fel mai adânc decât lasă să se întrevadă aparenţele: „de la tine am mâncat primele baclavale adevărate/ cu foi fine năclăite în sirop de zahăr şi bob de nucă la mijloc/ tu ai venit într-o zi cu ciocolată de casă într-o cutie de linco/ nu se întărise era ca o cremă/ şi călare pe bancă am mâncat-o cu lingura/(…)/ cu toţii mâncăm şi suntem mâncaţi/ chiar şi un împărat poate călători printr-un vierme/ citeam eu pe vremea aia şi tare îmi plăcea/ cu tine am căutat răul. tot timpul/ noi doi/ eu cu împărăţia cerurilor şi a doua venire a Domnului Iisus/ tu cu allah al tău/ în căutarea răului.“

„… iubirea se bate în creme/ alături de unt şi frişcă“ în cruda şi minunata lume disney a Elenei Vlădăreanu, o lume aproape surpată, pe care doar dulceaţa amandinelor şi a pricomigdalelor o mai leagă şi o face cât de cât suportabilă, o lume despre care poeta caută să mărturisească neutru, dar neutralitatea îi este fericit sugrumată de emoţie, de tristeţe, de tandreţe chiar.