ION BOGDAN LEFTER: CONCLUZII ŞI FINAL LA ECHINOXISM

După trei episoade despre echinoxism şi înaintea finalului – un scurt rezumat, încît concluziile să vină firesc…

Aşadar: cu o istorie de peste o jumătate de secol la activ, brava revistă clujeană Echinox a generat – cum prea-bine se ştie – un veritabil „fenomen“. În jurul redacţiei s-a format de-a lungul deceniilor o „grupare“ de peste 200 de nume, cărora li se pot adăuga altele afine. „Mişcarea“ s-a bucurat de aprecierile şi de susţinerea unei mari părţi a lumii culturale româneşti, acumulînd un considerabil prestigiu. Însă… ciudat, imaginea curentă a literaturii echinoxiste n-are trăsături foarte limpede-particularizante, „modelul“ său, nu rareori invocat, e foarte aproximativ descris: elevaţie şi distincţie, intelectualism şi cultură asimilată, predilecţii livreşti şi rafinament, deschideri europeiste, universaliste. Adică… „genuri proxime“, nu „diferenţe specifice“!

La o examinare mai atentă, „fenomenul“ poate fi cartografiat în funcţie de cîteva criterii din care decurg distincţii funcţionale şi trăsături utile unor „scenarizări“ ale respectivei istorii, deja îndelungate: schimbările de echipe redacţionale au marcat trecerea de la o etapă de evoluţie a „mişcării“ la alta; revista a lansat cîteva „valuri“ de autori, nu toţi la fel; pot fi grupaţi într-o primă „generaţie“ echinoxistă neomodernistă şi o a doua postmodernă, participante – de fapt – la dinamica scriitoricească naţională.

 

Un „fenomen“/ o „mişcare“ şi două „modele“. Datele şi „scenariile“ de evoluţie pe care le-am inventariat sînt de două feluri: socio-culturale unele, incluzînd naraţiunea efectivă a „grupării“, împrejurările concrete de funcţionare a redacţiei, în ipostazele sale succesive, povestea articulării echinoxismului ca „mişcare“; şi mai specific-literare şi estetice, ţinînd de succesiunea istorică a limbajelor poetice şi-ale celorlalte genuri.

Primul nivel a furnizat abundenta „factologie“ a „fenomenului“ şi imaginea sa emoţională, susţinînd atît de ferm certitudinea omogenităţii încît nimeni n-a negat-o (dincolo de micile revolte conjuncturale ale cîte unui „val“ de „noi noi tineri“ împotriva predecesorilor, rapid stinse, deîndată ce rebelii s-au calmat şi s-au integrat). Nu!, nu era cazul, căci istoria Echinoxului şi a „grupării“ oferă la acest nivel (insist!) o naraţiune cursivă, perfect coerentă, analizabilă din perspectiva sociologiei culturii, a psihologiei colective, de grup, a istoriei intelectuale.

De adăugat încă ceva aici: sentimentele intense pe care proiectul revistei le-a stîrnit, de la marile entuziasme ale startului, retrăite de studenţii care s-au tot alăturat, an de an, redacţiei, şi de la euforia libertăţii de manifestare ca grup de elită, ludic şi totodată subversiv faţă de regimul totalitar, la solidaritatea prelungită peste decenii – toate acestea şi alte implicaţii subiective ale „fenomenului“ au alimentat o foarte coezivă „mitologie“ internă. Cu tot ce trebuie: eroismul începuturilor, figuri de „părinţi fondatori“, alte şi alte personaje legendare, însoţite de-o impresionantă anecdotică transmisă „folcloric“, de la o formulă redacţională la alta, de la „val“ la „val“ scriitoricesc, solemnă, dar pigmentată şi cu comicării (precum farsele „aripii“ Vartic-Ars amatoria!), în dozaje delicioase, cuceritoare.

Însă din perspectiva unei istorii literare mai „specifiste“, care să nu piardă din vedere evoluţiile de viziune şi de atitudine traduse, etapă după etapă, în retorici textuale diferenţiate, „modelul“ echinoxist se fracturează iremediabil. Nu e unul singur, sînt – cum am demonstrat – două: neomodernistul şi postmodernul, corespunzătoare „generaţiilor interne“ participante, de la Cluj şi din ramificaţiile lor ardeleneşti, ba chiar şi transcarpatice, la marile mişcări de tectonică literară naţională ale perioadei.

Nu descopăr vreo Americă, nici… două! Încă din anii ’70-’80 critica i-a plasat pe cei mai valoroşi echinoxişti din prima generaţie între vîrfurile neomodernismului autohton, fie printre vedetele „promoţiei ’70“, în terminologia folosită cel mai insistent de Laurenţiu Ulici în articleria strînsă mai tîrziu în volumul omonim (în 1995), fie sub acolada cuprinzătoare a „generaţiei ’60“, ca sub numeroase alte condeie exegetice şi ca-n ulterioara Istorie critică… a lui Nicolae Manolescu (2008, 2019). După cum şi liderii „valului“ 3 echinoxist (din segmentarea pe care am propus-o în episoadele precedente) au făcut imediat joncţiunea, în jurul anului 1980, cu colegii de la Cenaclul bucureştean de Luni, unde se „plămădea“ postmodernitatea poetică a unei noi generaţii naţionale, omologate în timp, cu multe nume din „gruparea“ transilvană în prim-plan. Despre noutăţile din poezia de-atunci scrisese de timpuriu în Echinox Ion Pop şi-acolo s-a făcut şi ancheta clujeano-bucureşteană pe aceeaşi temă (Dreptul la timp, în nr. 11-12/ 1979), cu mari ecouri în mediile scriitoriceşti june ale vremii. Descinşi in corpore la Cenaclul de Luni, tinerii poeţi clujeni au fost primiţi triumfal. Şi iţele s-au împletit frumos mai departe, pînă azi.

 

Etichetări, corecţii, mutaţii. Rămînînd încă o clipă la congenerii mei echinoxişti: aş zice că presiunea „modelului“ socio-cultural cel general, de înaltă intelectualitate, al „grupării“ a avut oarecari consecinţe şi asupra atitudinii unora dintre autorii eşalonului secund, şi – mai ales – asupra receptării lor critice.

Mai concret: e – am impresia – motivul insidios pentru care „aripa“ echinoxistă sau transilvană a poeziei româneşti postmoderne a fost destul de des etichetată drept „neo-expresionistă“ sau „ontologică“, categorisiri menite să indice o mai mare solemnitate şi o mai marcată propensiune filozofantă a ardelenilor, spre deosebire de „frivolii“ omologi bucureşteni.

Sînt necesare corecţii: la o verificare sumară, şi cei mai jucăuşi lunedişti, să zicem Traian T. Coşovei, Florin Iaru sau Mircea Cărtărescu, se dovedesc „ontologici“, verva lor ludică mascînd voit-imperfect reflexivităţi profunde, mergînd pînă la sensurile „totalizante“ ale lumii, ale existenţei (Cărtărescu: Totul); apoi, pe Mariana Marin, Elena Ştefoi sau Călin Vlasie îi vezi mai întîi serioşi, moralişti, filozofi şi le întrezăreşti doar în plan secund zîmbetele disimulate; de cealaltă parte a Carpaţilor, dacă nu respingem evidenţele, îi găsim şi pe sobrii noştri congeneri echinoxişti mînuind cu dibăcie armele (auto)ironiei, ale parodiei, ale umorului, ascunse-n mănuşi de catifea, ca-n retorica elaborată a lui Hurezeanu, operînd tăieturi scurte, nemiloase, de bisturiu, în poemele Martei Petreu, sau alternînd comic-grotesc perspectivele, în viziunile lui Ion Mureşan, cu unele formulări ingenuu-copilăroase. Amintitele etichetări se pot dovedi – iată! – înşelătoare, la urma urmelor defavorizante pentru cei pe care-ar voi să-i avantajeze. Interpretările în chei excesiv- şi exclusiv-patetice nu li se potrivesc decît celor mai sumbri tragici din vechime, iar izolarea într-un iluzoriu „neo-expresionism“ ar cam însemna un pas înapoi către neomodernism, ceea ce-ar înceţoşa şi-ar face mai greu sesizabile experimentele lor de mare avangardă (nu istorică, deci deloc… modernistă!) ale echinoxiştilor postmoderni.

Dar şi-n poezia primului eşalon aveau să se producă, mai devreme ori tîrziu, oarecari mutaţii către narativităţi şi directeţi: mai puţin la Adrian Popescu, cel mai pur-incantatoriu din serie; între timp, campionul iniţial al încifrării, Ion Mircea, s-a dedat la detalieri descriptive, tot misterioase, însă în versuri ample; către anumite registre mai „prozaice“ s-a-ndreptat şi Dinu Flămând; cel mai amplu-expozitiv devenind, peste decenii, Ion Pop, în volumele sale de poeme din ultimul circa un deceniu, dedat la ample desfăşurări parabolice.

*

Extraordinar „fenomen“ – echinoxismul, omogen ca „grupare“ rasat-intelectuală ş.a.m.d., însă se cuvin observate şi evoluţiile sale literare, căci, fiind vorba şi despre o „mişcare“, n-avea cum să stea, timp de-o jumătate de secol, pe loc…

(Nu i-am amintit pe alţi echinoxişti, din seriile mai recent impuse, de la Sanda Cordoş, Ruxandra Cesereanu, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Corin Braga, Liviu Maliţa, Virgil Leon sau Călin Teutişan la Mihaela Ursa, Doru Pop, Horea Poenar, Anca Haţiegan şi alţii, şi alţii – autori de cărţi cărora fireşte că-ntr-un Jurnal recenzistic le va veni rîndul, măcar unora dintre ele!)