CONSTANTIN CUBLEŞAN: DUPĂ ZECE ANI

Trimiterea la faimosul roman al lui Al. Dumas, După douăzeci de ani, nu este altceva decât o figură de stil, dacă mi se permite. Nicolae Manolescu, reeditându-şi cartea din 2008, menţiona în Epilogul la cea de a doua ediţie a monumentalei sale istorii, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Ediţia a ii-a, revăzută şi revizuită (Editura Cartea Românească, 2019. Seria: Opere fundamentale) tocmai această distanţă în timp, atrăgând atenţia că: „diferenţele din cea de a doua, ca să nu mai spun că m-am simţit obligat să relev motivele care au dat naştere acestor diferenţe, cu alte cuvinte, de ce anume, la doar zece ani distanţă, cartea a suportat unele adaosuri şi scăderi, schimbări de perspectivă şi de ton, judecăţi de valoare noi, ameliorări stilistice“. Totul pornind de la constatarea „cât de mult s-a schimbat aceasta (literatura noastră, n.n., Ct.C.) în doar zece ani“. Dar, principala modificare pe care o apreciez, este aceea că a lărgit întinderea de cuprindere a fenomenului literar la noi: „Graniţa de jos a literaturii române rămânând aceeaşi în concepţia mea (şi anume primele scrieri în limba română la începutul secolului xvi (…) graniţa de sus nu mai este 1989, în fapt, nici chiar 2000, ci sfârşitul celui de al doilea deceniu al secolului al xxi“. Primul capitol este datat în acest sens: Literatura medievală. 1521-1787. Nu vreau să reiau discuţiile purtate pe tema acestei coborâri în timp a primelor texte literare, Nicolae Manolescu punându-şi, în bună măsură îndreptăţită, întrebarea: „Pot fi considerate aceste texte compuse pe la 1400 în medio-bulgară (…) drept poezie românească? (…) Oare versurile latineşti ale lui Olahus au contribuit în vreun fel la naşterea poeziei româneşti? Alte limbi în care îşi compun autorii vechi versurile sunt slavona (Udrişte Năsturel), poloneza (Miron Costin), italiana (Petru Cercel) şi chiar greaca şi rusa (Milescu)?“. E adevărat că principalul criteriu de atribuire a literaturii vreunei culturii o reprezintă limba în care este scrisă, în ce ne priveşte, limba română, dar mă gândesc dacă nu cumva substanţa acestor scrieri, simţirea scriitorilor respectivi, nu este românească, ei aparţinând acestei naţiuni. Şi atunci… Uitându-mă la literaturile vecinilor noştri, constat că polonezii îşi afirmă începuturile literare în secolul al x-lea, literatura bulgară începe în secolul al ix-lea, literatura rusă în secolul al x -lea, sârbii în sec. al xii-lea, ungurii îl consideră pe Janus Pannonicus drept întemeietorul poeziei lor moderne, deşi acesta a scris în latineşte elegii, ode, epigrame (Galeotti peregrinationem irrident, 1450). În fine, chestiunea poate stârni dezbateri…

În privinţa Istoriei… lui Nicolae Manolescu, ea are la bază criteriul perspectivei de receptare estetică („în care văd singura cale de acces“; „esteticul oferă totdeauna o punte de trecere între mentalităţi oricât de diferite“) şi consider că e, într-adevăr, calea cea mai propice tratării istoriei noastre literare, în momentul de faţă: „istoria literaturii reface verigă cu verigă lanţul de autori, deopotrivă diferiţi de mine şi aidoma mie, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau tragice, au hrănit spiritul milioanelor de cititori şi au furnizat criticilor literari interpretări profunde şi sclipitoare. Istoria literaturii reprezintă cel mai puternic liant al comunităţii oamenilor care nu se mulţumesc a-şi trăi viaţa doar în realitate (…) ci râvnesc şi la o viaţă în imaginaţie, fantasmatică sau eroică“.

Extinderea în receptarea scrierilor actuale este deplin justificată şi aici stă noutatea îndreptărilor, a revizuirilor etc., cu precizări importante. De pildă: „Literatura douămiistă reprezintă o imensă decepţie“. Sunt adăugate nume noi de scriitori care de la prima ediţie a Istoriei… au evoluat şi era, deci, necesară o revizuire a aprecierii lor. Pentru alţii, dimpotrivă. Dar, nu aceste rafistolări, pozitive sau negative, fac cu adevărat interesul întreprinderii de anvergură pe care o avem acum. Ea este rodul unor îndelungate investigaţii în domeniu, autorul scriind atâţia ani la rând despre cărţi şi autori, clasici ori contemporani, şi chiar dacă mărturisit nu avea în vedere finalizarea acestora într-o asemenea sinteză, ideea istoriei a fost prezentă chiar şi dacă numai într-o ascunsă intimitate. Ea reprezintă astfel, în totul, imaginea pe care astăzi ne-o putem face asupra evoluţiei scrisului românesc, de la începuturi şi până azi. E o istorie critică, o istorie de autor şi, în consecinţă, subiectivă în bună parte.

Subiectivitatea tratării se dovedeşte a fi, la drept vorbind, subiectivitatea cititorului de azi, în general, care nu mai este cel de ieri şi cu atât mai puţin cel de alaltăieri. Perspectiva de înţelegere şi receptare a operelor literare este diferită. Este aceea a cititorului format după calapoadele vremilor ultimelor decenii. Aşa încât, dacă unui tânăr de azi Eminescu nu-i spune mare lucru (vezi opiniile din celebrul număr al revistei „Dilema“), de ce l-ar pasiona romanul lui Nicolae Filimon, să zicem, pe care aproape că, într-adevăr, nu-l mai înţelege. Nicolae Manolescu a avut în vedere aceste modificări în formaţia cititorului dintr-o epocă, aceasta a noastră, şi s-a conformat unor asemenea cerinţe căutînd însă a salva totul prin criteriul exegetic de natură estetică. Aşa se face că în viziunea sa anumiţi scriitori şi operele acestora nu corespund grilei sale interpretative, fiind lăsaţi pe dinafară. Dar, un lucru e de reţinut: istoria literară nu este nici dicţionar de autori şi nici panoramă de opere literare. Este un edificiu bine structurat, de ierarhizare şi ordonare a valorilor, în timp şi în epoci literare (sociale, politice) pe un îndelungat parcurs evolutiv. Din acest punct de vedere, Istoria… lui G. Călinescu reprezenta imaginea literaturii noastre aşa cum era văzută în epoca lui. Nicolae Manolescu trăieşte şi scrie într-o altă epocă şi în consecinţă Istoria… sa reprezintă o altă oglindă pusă în faţa ansamblului fenomenului literar la noi. Iar dacă în privinţa realizărilor, a înscrierii pe diferite coordonate ale unor mode şi modele literare (culturale) aprecierile sunt subiective şi deranjează pe unii sau pe alţii (deranjul a fost mare şi la apariţia Istoriei… lui Călinescu), ele se justifică în grila sau canonul propus de autorul istoriei. Tocmai aici văd eu calitatea discursului critic al lui N. Manolescu, faţă de cel mălăeţ, scuzată-mi fie expresia neacademică, din istoriile literare ale lui D. Micu şi Ion Rotaru, care sunt excelente inventarieri ale materiei, şi cam atât. Că în privinţa „graniţei de jos“, a începuturilor literaturii noastre, are un punct de vedere mult mai drastic decât alţii (nu mă contrazic faţă de cele spuse anterior, caut să dau o explicaţie în susţinere), e explicabil atâta vreme cât în acele epoci de demult lumea noastră era o lume de ascultători, nu de cititori. Oamenii nu citeau pentru că nu ştiau să citească, ascultau ce li se citea în biserică, şi chiar dacă s-ar fi produs opere beletristice pe criterii estetice, nu avea cine să le citească/recepteze. Romanul lui Dimitrie Cantemir a rămas cvasinecunoscut şi pentru faptul că nu a putut fi citit şi înţeles la nivel de mase. Aşa încât, avertizarea ce vine din partea autorului Istoriei… este cât se poate de îndreptăţită: „să fim atenţi la actualitatea literaturii din toate timpurile, nicidecum că trebuie să avem gusturi şi preferinţe asemănătoare sau identice (…) vorbesc aici de actualitatea clasicilor şi a modernilor. Ei sunt cu adevărat actuali, nu însă toţi şi nu numaidecît aceiaşi pe care conta generaţia lui Călinescu şi, de ce nu, generaţia mea. O nouă selecţie (poate mai drastică, în orice caz mai potrivită cu spiritul mileniului în care am intrat) era, aşadar, de rigoare“.

Caracterizarea epocilor literare, a curentelor etc., în fine a operelor literare, este edificatoare pentru acest moment al contemporaneităţii noastre, cu limitele şi excesele exaltate specifice. Istoria… lui Nicolae Manolescu e unica de acest fel care poate (şi trebuie) să fie reţinută ca un reper pentru înţelegerea modului în care trecutul literar şi, deopotrivă, prezentul literar este receptat şi înţeles azi.

Această Istorie… rămâne, orice am zice, ca punct nodal de exprimare a concepţiei actuale privitoare la ceea ce a însemnat şi înseamnă literatura noastră, de la începuturi şi până azi; o carte la care ne raportăm şi, mai ales, o să se raporteze cei de după noi căutând a ne înţelege atitudinea cu care evaluăm opere literare şi concepem opere literare. Este o Istorie…pe cât de aparte în demonstraţia canonului de care vorbeşte Nicolae Manolescu, pe atât de necesară şi utilă.

La atâta vreme trecută de la cealaltă istorie, călinesciană, aveam nevoie de o asemenea nouă oglindă focalizatoare atât asupra trecutului, cât şi (mai ales) a actualităţii. Cu bune, cu rele – e o carte fundamentală, din care nu trebuie să învăţăm literatura, ci după care literatura poate fi şi este interpretată în spiritul actualităţii.