LIVIU IOAN STOICIU

 

Ce mai caut

Supărat, trezit supărat şi azi. Mai exact, născut

supărat, cei asemenea mie ar trebui izolaţi… Eu trăiesc

dintotdeauna izolat, în fiecare dimineaţă mă

întreb: încotro? Ce fac eu azi cu mine? Ce mai caut pe

aici? N-am nici un rost, sunt un intrus…

Stau cu ochii în gol, văd în reluare pieile crude

uriaşe, de vite, cu sânge pe ele, puse la uscat pe gardul

grajdului, la Cabana Izvoarelor, e un

gând supraetajat, repetat de fiecare dată cu alt simţământ,

alt miros, nu mai scap de el, mă exacerbează

visceral – şi nu ajung nici aşa,

sensibilizat la maximum, nicăieri. Cu mine nu se mai poate

face nimic, trebuie să pun capăt acestei aventuri

care a durat atât. Îşi

 

reproşează că nu s-a scufundat destul în taină – „în

adâncul întunecat al uitării”. Mai

coboară un pas. Azi.

 

 

Nu-i va trebui mai multă nebunie

Însoţit în sihăstrie, peste Siret, de mirosurile pădurii

înflorite de tei şi ale straturilor de crini de la

intrarea în mănăstire,

care-i eliberează sufletul – pluteşte,

dar nu se poate curăţa de tot ce e negativ în el. Poate

chiar duhurile necurate miros aşa

frumos, să-l atragă aici… Se închină mecanic, aprinde

lumânări, nu se mai gândeşte la nimic. La

plecare, îndepărtat în timp, redescoperă acelaşi rău în el,

doar un pic înmuiat. Va trebui să o ia de la

capăt, la prima ocazie. Într-o zi

n-are cum să nu se regăsească, după care va închide ochii

pentru totdeauna, liniştit, e convins – se va lăsa

dus pe sus, eventual până pe un vapor de care-şi va aduce

aminte atunci, unul din vapoarele văzute pe

Dunăre la Galaţi, sau cu care a fost în croazieră, îmbarcat

din Brăila. Nu-i va trebui mai multă nebunie

decât are, nici să constate o legătură

asemănătoare între anumite ţinuturi locuite demult şi mări

interioare. Sigur, încet-încet va pătrunde în

adâncimea tuturor substanţelor, în straturile de nisip

şi piatră, de var, de argilă, de scoici, de marmură, de cretă

şi pietriş, sau de ghips şi va recunoaşte că

a mai fost pe aici, nu mai ţine minte exact când, că totul

se repetă, a uitat observaţiile făcute atunci

şi n-are chef nici azi să-şi

bată capul cu ele, că schimbările venite de la sine,

petrecute cu sute, mii, milioane de ani în urmă au căpătat

o soliditate a lor, de neînţeles, netrecătoare,

bine că nu ne îngroapă azi

de vii… Toată viaţa lui e plină, de fapt, de neînţelegeri.

Sincer, mereu s-a încurcat în câte o

poveste şi pentru asta a plătit cu viaţa. Dar s-a întors

de fiecare dată la locul faptei, când

i s-a permis. Şi subliniază că aşa a fost să fie!

 

 

Nu ajung nicăieri

Ultimul drum e fără sfârşit? Nu mai înţeleg

nimic – merg în fiecare zi, fără

oprire, resemnat şi nu ajung nicăieri, aceeaşi lume

întâlnită, bufetul gării este plin, miroase

a fân, au cosit bălăriile pe linie, în luna iulie pe aici

e cald şi bine dacă ai burta plină, ai

auzit de unul ca mine care să vrea să moară? De ce nu te

poţi tu bucura cu adevărat de nimic?

De ce nu-ţi găseşti o icoană? Ce-ţi mai lipseşte? E

atât de dramatic? Nu eşti iubit? Nu

iubeşti? N-am noroc, nu mă mai recunosc, pierd

încetul cu încetul totul…

 

Dau din cap. Trec pe lângă tufe mult

mai înalte decât mine de cucută, oare o mai fi azi

otrăvitoare cucuta? Aş putea să încerc

să beau cucută… Cineva se luptă pe viaţă şi pe moarte

cu mine în ascuns. Cine? Lasă,

vei avea ce-ţi doreşti în ceasul când nu vei mai gândi atât.

 

 

Într-o mişcare pulsatorie

S-a împotmolit iar, nimic nu mai are sens şi ar vrea

să dispară subit, să uite că a trecut. Fiindcă

mai mult de atât nu mai poate. Vrea să o ia de la capăt în

altă parte, nu aici, unde a ratat tot. Oricum

ar lua-o, fizic nu mai contează, de ce s-o mai lungească.

Dar cum să fac să pună punct? Ce să facă

mai departe cu el însuşi? Tinde să urce spre mijlocul

vârtejului, în care a intrat în speranţa că

se va stabiliza acolo – de când se ştie numai asta face,

are impresia, urcă şi coboară, nu se poate

agăţa de nimic mai sus, unde ajunge şi se prăbuşeşte în gol

până în străfund, strivit. Îi e cu neputinţă

să găsească o ieşire laterală, degeaba rămâne o vreme

undeva suspendat, nu rezistă, apar mereu

nouri de zăpadă, de grindină,

de ploi şi forţe care-l doboară, de ce nu gândeşte pozitiv?

Dacă urci, te îndepărtezi, când cobori

te apropii! Nu înţelege. Cu cât urci, cu atât intri în viitor

şi invers, cu cât cobori intri în trecut – cel mai

nimerit e să stai în prezent, de aceea cauţi să te fixezi

la mijlocul vârtejului… Cu cât trec zilele, cu

atât nu mai eşti tu şi comunici cu

cele neînsufleţite. E în tine o parte iraţională

care a crescut cu cât ai înaintat în

vârstă, care nu ţi se supune şi nu te ascultă, de aceea

ai senzaţia că nu te mai controlezi,

că te conduce altul şi n-ai idee dacă e din lăuntrul tău

sau din afară – e ceva care se contractă şi

se decontractă, într-o mişcare pulsatorie, apare şi dispare,

e când umedă şi caldă, când uscată şi rece, când

umedă şi rece, când uscată şi caldă,

ceva ce se descompune în ea însăşi şi reînvie. Dar bănuieşti

că-ţi joacă feste creierul. Nu

 

mai aştepţi decât să se stingă în tine orice amintire.