Dumitru Cerna

Foto: Ştefan Socaciu

1. La despărţirea de satul natal, Cerna dobrogeană, în toamna lui 1970, când am plecat la Liceul Pedagogic din Tulcea să mă fac învăţător. De-atunci, destinul meu rătăcindu-se, tălpile mele n-au mai atins praful mătăsos şi diamantin al drumului. Iar acum, medicul este cel ce nu mă mai lasă, deoarece fiara diabetică este cea care pândeşte ca un afurisit de lup sur şi flămând, iar picioarele mele, astfel dezgolite şi în  pericol, ar putea fi supuse unei experienţe tragice. Dar simt, adesea şi parcă aievea,  cum tălpile mele tresar de la contactul cu fierbinţeala fluidă a prafului dobrogean.

2. Niciunul, deoarece mi-a fost frică întotdeauna să mă dau cu săniuţa. Pârtiile lungi şi abrupte mi-au provocat ameţeli, iar larma băieţilor excitaţi de zăpada/gheaţa perfidă mă îngrozea ca o presimţire. În schimb, în desenele mele din copilărie, niciodată iarna n-a fost reprezentată altminteri decât ca un copil înfofolit, trăgând după el o sanie nărăvaşă. Probabil că în subconştient mi-aş fi dorit să am curajul celorlalţi băieţi. Când am citit întrebarea prima dată, am crezut că faceţi referire la cunoscutul concurs anual, organizat în Iris, cartierul-cuţaridă al mărginimii Clujului. Acolo are loc acest concurs, numai că săniuţa este vestita băutură a şpirterilor contemplativi, iar premiile sunt constituite din sticle cu ucigaşa băutură, purtând denumirea alintată de Săniuţa. Sper că nu la aceste concursuri v-aţi referit…

3. Minciunelele se mai numesc şi uscăţele sau, în Ardeal, pancove. Întotdeauna mi-au plăcut (ci nu şi minciunile, pe care le detest!), ele amăgindu-mi foamea de care-am suferit până, hăt, spre mijlocul primei tinereţi. Produsul este ceva ce ar putea să te amăgească, mâncându-l în neştire, nesimţind saţietatea. Eu le prepar din gălbenuşuri de ou, ouă întregi, smântână, unt de la cei din Coruşi, cumpărat de Tatiana, puţină sare fină, două-trei linguri cu rom, care frăgezeşte aluatul la copt, şi făină. Cantităţile sunt întâmplătoare, adică experienţa vorbeşte aici. Aluatul este frământat îndelung, palpându-l sub podul palmei, ca pe un sân de codană, care n-a apucat să ajungă încă pe la medicul estetician, de la margine înspre mijloc, spre a fi încorporat cât mai mult aer. Astfel pregătit, aluatul este lăsat să se odihnească, după care se-ntinde foaia, tăiată fâşii. Acestea vor fi segmentate, tăiate în mijloc, şi făcută fundiţa aceea cunoscută, cu multă plăcere şi îndemânare. Vor fi prăjite în ulei mult, încins, dar la foc moderat, până se rumenesc. Le scald în zahăr pudră, vanilat, amestecat cu un strop de scorţişoară. Crocante şi catifelate, ele sunt un deliciu! Uşoare, fărâmicioase, galbene, nesăţioase, dulci, multe şi foarte feminine, ele seamănă cu cele mai multe dintre poeziile premiate de asociaţiile de scriitori ori publicate de revistele literare, unele chiar olograf, aşa ca-n „Apostrof“!

4. În fiecare duminică trec prin oglindă, atunci când sunt în baie şi mă pregătesc pentru săptămâna ce vine. Dincolo o văd uneori pe Magdala semănând izbitor cu mine, alteori pe Călin Surupăceanu ori pe Monu din Suferinţa urmaşilor a lui Lăncrănjan, neliniştiţii, nedreptăţiţii, nelămuriţii şi neîmpăcaţii destinelor lor întortocheate; uneori îl văd pe Iisus cu faţa acoperită şi plângând, aşa, ca în Capernaum; o văd pe mama căutându-mă, căci atunci când a plecat eu eram într-o delicată stare de tinereţe, iar acum, îmbătrânind, nu mă mai recunoaşte, fireşte; îl văd pe tata singur şi, mai nou, pe Petru Poantă supărat; eu ştiu motivul supărării sale, dar încă nu-l pot spune. Uneori nu văd, doar aud, voci, vocile de dincolo. Spre seară, se stinge oglinda, iar eu mă întorc la lecturile mele predilecte.

5. Una dintre cele mai reuşite, poate? I-am făcut-o lui Ionuţ Ţene, poetul cuvintelor în rugăciune, ajutat fiind de poetul şi preotul ortodox Marius Ţion, care a avut şi ideea. Era prin noiembrie 2007, la câteva luni de la alegerea noului patriarh. Ionuţ Ţene se afla în mare supărare că Înaltul Bartolomeu nu va fi ales patriarh al României. Până la numirea lui Daniel al Moldovei, Ţene a publicat mai multe articole în presă prin care îşi susţinea favoritul, nădăjduind până-n ultima clipă că Unicul Bartolomeu va urca pe scaunul preafericirii. Ei, n-a fost să fie aşa, iar, după alegerea de către Sfântul Sinod al b.o.r. a mitropolitului Daniel în funcţia de patriarh, şi la puţin timp de la instalarea acestuia, Ionuţ a intrat într-o mare panică. Îi era teamă de răzbunarea patriarhică. Şi-atunci am intrat noi pe rol. I-am fabricat o epistolă, cu antet, număr de înregistrare, cu ştampilă, cu semnătura olografă a Patriarhului, prin care îl afuriseam pe Ionuţ Ţene pentru că nu a fost aliatul însoritului Daniel în campania atât de trepidantă, anunţându-l că este excomunicat din rândurile credincioşilor Bisericii Ortodoxe dreptmăritoare. Primind-o, Ionuţ a suferit un şoc, intrând într-o prelungă depresie spirituală. Vlăguit, a sunat la Patriarhie cerând socoteală pentru afurisenie şi excomunicare, nu o dată, de mai multe ori. În zadar cei de la registratură i-au spus că epistola pe care acesta pretinde că a primit-o nu provine de la Patriarhie. „Noi nu avem un astfel de număr de înregistrare, domnule. Liniştiţi-vă! Prea Fericitul Daniel nu trimite scrisori de afurisenie, precum niciun alt reprezentant al Bisericii Ortodoxe.“ Nici până azi Ionuţ nu i-a crezut pe cei de la Patriarhie şi, în nopţile lungi de iarnă, se nevoieşte cu mătănii şi rugăciuni spre iertare, aşa cum i se cerea în epistola imaginată de noi.

6. Deja avem vara naşterii marianice. Trebuie doar să ne pregătim, căci noi încă nu suntem ieslea şi nici gând de înflorire a ei. Când şi această minune va fi fost împlinită, atunci vara-crăciuniţă se va fi instalat în emisfera nordică în toată splendida ei însorire hristică.