1. Am umblat desculţă numai în prima copilărie, senzaţia nu mi-o amintesc prea bine, dar poate seamănă cumva cu ceea ce simt acum în mare sau pe nisipul de pe plajă. Aveam vreo 5-6 ani când tata m-a adus acasă în braţe, fiindcă aveam două găuri în tălpi după ce doctorul mi-a ars nişte răni adânci. De atunci, sensibilitatea tălpilor mele a rămas intactă, dar n-am făcut nimic s-o elimin, de aceea contactul direct cu iarba ori pământul a rămas pentru mine ceva dorit şi mereu amânat, aşa cum am obiceiul să fac cu tot ce devine practic o posibilitate. Înainte de a fi, de a se petrece, orice acţiune ori senzaţie omenească are un mister, o aură cu mult mai interesantă decât împlinirea sa în fapt.
2. Fiinţa mea contemplativă a fost activă şi tenace încă din pruncie, încât nu-mi amintesc şi nici nu erau participări la concursuri de săniuţă, sau oricare altfel de jocuri, preferam să stau singură să privesc o gâză, o floare, să-mi îmbrac păpuşile cu diverse toalete cusute de mine, fotele le chiar brodam migălos. Totuşi, în anii de fervoare adolescentină îmi amintesc un derdeluş, de fapt o străduţă în pantă, unde cu prietena mea evreică descopeream plăcerea alunecatului şi a zăpezii.
3. N-am avut niciodată reţete proprii de niciun fel de prăjituri, şi nici reţetele culese din alte surse nu le mai am, abia la vreo 40 de ani am personalizat tortul de portocale din simplul motiv că nu avea strop de făină întrânsul, dar îmi place cum sună reţeta cu minciunelele, deşi ambiguitatea e prea transparentă.
4. Da, toată ziua trec prin oglindă, cel puţin în sensul pe care-l dau eu acestei treceri, care nu este decât o extensie a celui din povestea originară. Dincolo nu sunt numai nefârşite şi nenumărate poveşti, întâmplări, istorii, imagini, locuri, munţi, peşteri, mări şi râuri, ci sunt, mişunând printre toate, şi chipurile mele ieşite din suspendarea a tot ce este tangibil în lumea noastră. Chipurile acestea, vag asemănătoare cu mine, se intersectează activ cu lumea ireală a basmelor şi cu fiinţele cele închipuite de alţi oameni despre mine, care au şi ele dreptul la viaţă şi pe care le plâng uneori mai mult decât pe cele născute din propriile mele iluzii, atunci când ele se disipează în propriile lor deformări, ori se întorc la frustrările care le-au generat piezându-şi formele. Un gând tulburător mă urmăreşte, însă, dincoace de oglindă: dacă totul nu este invers, dincolo este „adevărul“ care îşi imaginează o parte doar din tot ce este dincoace, adică oglinda… Cel mai mult m-a cucerit şi mă ţine încă emoţia din pragul trecerii prin oglindă, acea suspendare care este potenţialitatea pură şi care marchează cel mai enigmatic zâmbet…
5. Eu nu-mi amintesc să fi făcut vreo farsă sau să vreau să fac aşa ceva, deşi am avut o perioadă în care eram mai jucăuşă, făceam ghiduşii precum aceasta: în clasa a vii-a, în timpul orelor de geografie, o împodobeam pe o colegă care se credea foarte frumoasă cu steluţe de hârtie ruptă mărunt, ea stând foarte dreaptă şi conştientă de importanţa persoanei sale, steluţele se adunau în părul ei creţ până când profesoara izbucnea certâdu-mă: – Marian! În schimb, poate că mi-au fost făcute multe farse, pe care nu le-am resimţit ori sesizat ca fiind farse, pentru că nu au fost dezinteresate, nu ţineau de glumă.
6. Tulburările de vreme nu prea au cum să fie oprite, decât dacă liberul arbitru al omenirii ar putea fi resuscitat.