Confesivă, cu o structură rafinat expresionistă, poezia lui Ioan Pintea, reunită integral în antologia Faţă către faţă (Poeme alese, 1992-2019, prefaţă de Ion Pop, Chişinău: Cartier, 2019), se impune, în contextul liricii noastre actuale, ca o ilustrare dramatică a trăirilor sacrului prin dimensiunea lui profană, cu puternice reverberaţii ceremonioase preluând motive şi idei din parabolele biblice pe care însuşi le trăieşte asumat. Preot de vocaţie – poet de vocaţie – nu scrie (nici vorbă!) în maniera versificatorilor de ocazie care popularizează faptele mântuitorului într-o poezie aşa-zis religioasă. El îşi trăieşte şi îşi scrie poezia având sentimentul profund al vieţuirii concrete în actualitatea veşnică a acestora, evocând locuri şi personaje ale mitologiei creştine într-o revelaţie a acestora pe fundalul realităţilor diurnului dintr-un peisaj autohton, mai precis acela al meleagurilor natale („mă!/ zice Domnul/ io îs un cocon/ în fiecare noapte/ împreună cu îngerii/ cu arganghelii/ cu heruvimii şi serafimii/ cobor/ prin paratrăznetul bisericii din ieud“ (ţâpuritură). Discursul poetic are valenţe oarecum autobiografice, e descriptiv şi mărturisitor, în sensul revelării ceremonialului cunoaşterii de sine, a revelaţiei introspective: „în fiecare zi intru şi mă rog în Catedrală/ aprind şi sting lumânări/ şi spun cu voce tare rugăciuni nenumărate/ pentru sufletul lui/ stau în genunchi zile întregi/ şi numai copiii mici foarte mici/ îmi înţeleg roşeaţa din obraji/ ştiu ca nimeni altul să pun aureolă cerşetorilor/ şi pricep într-un mod aparte şi foarte amănunţit/ curăţenia de primăvară“ (tată şi fiu). Dintr-o asemenea perspectivă contemplă lumea, pe care o şi receptează într-o comuniune fraternă, dezvoltându-şi sentimentalizat trăirile cenzurat-emoţionale: „ca o dimineaţă vine viaţa/ peste trupul acesta al meu şi îl dezbracă de noapte/ îl duce încet încet spre amiaza zilei/ aşa cum ai duce în palme înspre amiaza nopţii/ masca mortuară a unui câine de rasă/ sunt obişnuit să fiu invitat şi să luăm masa împreună/ sunt obişnuit să staţi cu coatele peste sufletul meu“ (ca o dimineaţă). Gestica aceasta are reverberaţii discrete preluate din comportamentul aceluia care, în înfăptuirile sale biblice, se ducea pe sine în casa celui cu care voia să prânzească, pentru a-i putea desluşi învăţăturile.

Se află în poeme o expresie ce divulgă menirea sa teologică („eu sunt apa lăsaţi-mă să curg/ eu spăl totul până la cele mai mici amănunte“ (eu sunt apa)), metaforizând profan cuvântul sacru al denunţului revelării vieţii veşnice. Lumea actuală, însă, e văzută în dezordine, ca într-un coşmar („deşarte sunt toate lucrurile firii/ până la hlamida lumânărilor arse/ Domnul de ceară se mistuie/ noaptea umflă boala în măruntaiele semenului meu/ ne înrudim cu moartea în scutecele aceleiaşi slave“ (somnul sufletului naşte) – imagini groteşti ce aduc în ele starea decadenţei din tablourile stranii ale unui pictor ca Heronimus Bosch, pe care îl şi evocă, luându-l în chip de alter-ego: „ce asurzitoare este o pasăre înainte de bătrâneţe/ strigă urlă se tânguie/ înfrumuseţează cerul cu suferinţă/ eu mă retrag/ văd totul în negru/ poemul e pe sfârşite/ moartea e pe sfârşite/ semnez totuşi/ heronimus/ heronimus bosch“ (la marginea deşertului); alteori, peisajul lumesc este halucinant şi imaginea lui primeşte dimensiuni oarecum apocaliptice: „cea mai verde iarbă creşte pe platourile de nisip/ cea mai curată apă curge între aceste platouri/ gura cârtiţei întredeschisă scoate muşuroaie/ umede şi reci/ între rădăcini şi izvoare/ străluceşte fosforul/ solzii peştelui sunt colţii câinelui/ colţii câinelui sunt solzii peştelui/ sălbatica mare nostrum îi amestecă/ gurile noastre laudă masa/ şi cântă/ în ritm proletar/ cea mai veche iarbă creşte pe platourile de nisip/ cea mai curată apă curge între aceste platouri“ (să nu luaţi în deşert deşertul). Dar, peste tragismul unei asemenea reprezentări, coboară o linişte mântuitoare: „sunt precum o grădină atotcontemplându-mă/ aştept nopţi şi zile ploi bine-
făcătoare/ lungi şi nesfârşite pentru seceta nordului nostru/ am văzut frunze de prun şi nu le-am atins/ făceau parte din mine făceau parte din mine/ copac autocontemplându-mă/ om autocontemplându-mă“ (Viaţa ilustrată iii).

La drept vorbind, e o lirică parabolică, reflexivă şi melancolică, o lirică de sorginte liturgică în care poetul se mărturiseşte pe sine în faţa cititorilor (a enoriaşilor, de ce nu?) spre iluminarea curăţeniei sufleteşti, ce este a celui a cărui conştiinţă e în deplin pătrunsă de morala mântuitoare: „despre candela de la icoana Maicii Domnului/ nu am prea multe a vă spune/ arde în fiecare zi şi în fiecare noapte/ până la epuizare (…) pâlpâind îmi face semne gingaşe/ în timpul liturghiei (…) candela aceasta focul acesta mic şi neîntrerupt/ e ameninţarea mea cea mare/ împotriva întunericului şi a morţii (…) de aceasta mă agăţ încrezător la momentul potrivit/ şi urc şi nu mă vedeţi/ şi credeţi că mai sunt printre voi“ (candela). Poetul e tulburat în condiţia sa existenţială, situat între viaţă şi moarte („stăm aşa în poziţii incomode/ între viaţă şi moarte între neodihna trupului lor/ şi neodihna trupului meu“ (de mulţimea peştilor aruncaţi)), având viziunea tragică a unui final, vegheat de înger, un înger mai degrabă mesager, întrupat la rându-i condiţiei profane: „îngerul acesta nu are aripi/ el stă tot timpul singuratic deasupra mormântului gol/ seamănă mult cu o lebădă cu un pelican cu un vârcolac/ şi vorbeşte despre noi şi despre voi cu mâhnire/ curând o să zboare/ curând o să moară/ cu picioarele şi mâinile înfăşurate deasupra capului/ sub răsăritul lunii sub asfinţitul soarelui/ rostogolindu-se peste aripile morţilor/ ca un mare bandaj/ ca o mare aureolă“ (îngerul şi cartea cea mică).

Insolită în imagistica sa vizionară, lirica lui Ioan Pintea nu e lipsită totuşi de candoarea mărturisirii unei iubiri adevărate, curate, liniştitoare. Poemul închinat iubitei este în fond un lied a cărui melodie se înfiripă tocmai din armonia lăuntrului purificat: „te-am privit de dimineaţa până seara/ te-am privit de seara până dimineaţa/ n-am mai văzut nimic şi pe nimeni/ în jurul meu/ până când cu ochii aceştia cu lacrimile mari/ ca nişte pietricele de râu/ te-am mutat de pe pământ în inima mea…/ de acolo te simt şi te aud şi te văd/ cum cu mâinile tale mici foarte mici/ mi-ai luat inima în palmă/ şi/ fericită precum strigătul de la marathon/ o duci la urechi şi o asculţi/ atentă/ cum bate pentru tine/ pentru tine…“ (oglindă).

Universul acestei poezii, axată pe simbolurile trăirilor biblice (de pretutindeni transpar aluziile sau, mai bine zis, îşi află rezonanţa în actualitate, simbolurile mitologiei biblice: „tocmai mă întorceam din samaria…“; „pe râtul mistreţilor aborigeni/ din patria gadarenilor…“; „ne povestim unul altuia/ la porţi în pridvoare în drum spre emaus…“; „mai e ceva timp până la intrarea în chit…“; „ca un foc arde deasupra ogrăzilor/ amintirea mamei despre lupta lui iacob cu îngerul…“ etc., etc.), are în structurile sale intime, în ideatica sa de profunzime, misterul patimilor sacrale în recunoaşterea lor actuală. E o poezie dramatică în esenţă, o poezie a vieţuirii întru taina mântuirii umanităţii, asumată dimensional la trăirea propriei individualităţi poetice, teologice, fireşte.