CLARA JANÉS NADAL ŞI ROMÂNIA
O cunosc pe Clara Janés Nadal (n. 1940, Barcelona) de mult, o admir pentru talentul, sensibilitatea şi diversitatea preocupărilor ei, este poetă, prozatoare, eseistă, traducătoare, scriitoare în sensul cel mai larg al cuvîntului, invitată la nenumărate colocvii internaţionale, lecturi de poezie, schimburi de opinii. Este deţinătoarea mai multor premii literare importante, naţionale şi internaţionale, pentru poezie, eseuri şi traduceri – printre care şi Premio Nacional de Traducción din Spania, pentru varietatea şi calitatea textelor traduse în limba spaniolă. Din 2015 este membru al Academiei Regale din Spania.
Fără să cunoască limba română, dar intuind-o, citind în diverse tălmăciri, Clara Janés, care este o iubitoare a spiritului românesc în artă, în literatură, în tot, a scris două cărţi în acest sens, Poemas rumanos şi Sendas de Romania. Spune Clara: „Interesul meu pentru poezia română s-a născut cu mulţi ani în urmă, şi datorită apropierii mele directe de România, ţară pe care am parcurs-o cu entuziasm în lung şi în lat la începutul anilor 1970; în sufletul meu, România este ca o ţesătură de rezonanţe luminoase, de locuri şi de oameni, de la Constanţa pînă în Moldova, de la Cluj la Sibiu, de la Decebal la Eminescu şi Bacovia; unele versuri ale lui Lucian Blaga îmi apar ca un nimb care îmi învăluie simţămintele legate de România – „Ce voi fi, cînd m-oi întoarce/ La obîrşie, la izvor?“; iar lui Brâncuşi i-am dedicat o serie de poeme, pe care am început să le scriu chiar la Masa tăcerii. Cred că primul din ele (tradus în română de Dan Bulgăr) cuprinde simţămintele mele:
„M-am aşezat la masa tăcerii
sub freamătul plopilor şi al arţarilor
din parcul plin de frunze moarte.
Implacabil şi îndrăgostit
şuvoiul imobil de albe cîntece tăcea.
Piatra încărcată de înţelesuri
paranteză a timpului
şi altar
al singurătăţii adînci a sufletului omenesc…
….
Ne-am aşezat
şi am rămas acolo totdeauna,
la masa tăcerii
Acolo,
Unde timp, plus timp, plus timp
Nu e niciodată egal cu timp“
În ultimele mele conversaţii cu Clara despre personalităţi din literatura română am vorbit mult de Dorin Tudoran, îl citeşte în engleză, îl cunoaşte şi prin schimburi de corespondenţă electronică, mai ales din luna septembrie 2019, cînd poeta spaniolă a cîştigat „Marele Premiu Internaţional de Poezie Janus Pannonius“, decernat de PEN Club din Ungaria – poetul român este membru permanent al juriului internaţional.
Am întrebat-o pe Clara ce o atrage atît de mult în poezia lui, la care ea mi-a răspuns: „Din primul moment mi-am dat seama că în poezia lui Dorin Tudoran există un secret, ceva misterios şi profund care nu a fost descifrat“.
Şi astfel, la îndemnul meu, Clara Janés a scris articolul care urmează, cu grăitorul titlu „Asalt la poezía lui Dorin Tudoran“, şi a precizat că publicarea lui este „şi un fel de a mă apropia din nou de România“ (Ioana Zlotescu)
Asalt poeziei lui Dorin Tudoran
„EU! EU! EU!“ – întîmplări crîncene,
simultane, ale aceleiaşi fiinţe. Dincolo de ele,
mişcîndu-şi fără încetare hotarele – împărăţia umbrelor.“
Lectura poeziei lui Dorin Tudoran mă trimite undeva, spre un tărîm anterior cuvîntului. Ştim că omul este fiinţa înzestrată cu capacitatea de a vorbi, dar de unde porneşte
această nevoie de a se exprima? Fără îndoială, chiar şi înainte de relaţia „eu – celălalt“, în om s-a născut dorinţa de a fi recunoscut prin el însuşi nu ca un mijloc, ci ca un scop. De aceea, în propria-i minte el se vede drept cel care vrea să înfăptuiască totul prin el însuşi. În felul acesta se confirmă şi afirmaţia lui Kant, după care omul se caracterizează printr-o „nesociabilă sociabilitate“. În dorinţa lui de a face totul prin el însuşi, omul este „nesociabil“, dar cînd, curînd, îşi dă seama că acest lucru nu este posibil, recurge la celălalt şi atunci devine „sociabil“. Astfel, înainte de toate, se vede nevoit să se privească pe sine însuşi dinlăuntru. Iar aceasta înfruntare cu sine însuşi este pasul premergător autoconservării. De fapt, este vorba de un fel de luptă, oricît de ascunsă ar fi ea.
„Mă numesc Ioan şi sunt chiar aşa/ n-am nimic să vă spun/ eu am văzut bicicliştii spălîndu-se noaptea/ în culori scoase din fîntînă/ mă numesc după cum v-am spus Ioan şi-am văzut delfinul vecinului meu/ îmblînzind o lacrimă rostogolită peste casele noastre/ şi vă repet/ mă numesc Ioan.“
Lupta, o lupta pentru viaţă este ceea ce ne transmit, tainic – în forme ferm închise –, versurile lui Dorin Tudoran, toate şi fiecare în parte. O luptă fără preget pentru înţelegerea unei realităţi de netăgăduit. De aceea, nu este surprinzător faptul ca autoobservarea care rezultă din această luptă duce la o structurare a funcţiilor raţionale. O structurare care conţine, implicit, şi dorinţa neîmplinită de a face totul prin el însuşi, o năzuinţă, un dor, o frustrare.
Acest impuls de a face totul prin el însuşi este, de asemenea, şi o aspiraţie spre omnipotenţă şi duce la ceea ce am putea denumi entropie psihică, o trimitere spre dezordine, o fugă a aspiraţiilor, a imaginilor, a fanteziei… De aici şi construcţia poemelor sale în chip de fortăreţe sobre.
„Cineva, o fiinţă de-a dreptul hialină/ îmi spune c-ar fi de dorit/ să nu mai privim marea o vreme. Bine. Să n-o./ Şi-apoi?“
Aş spune că tocmai datorită acestor forme ermetice, specifice poeziei lui Dorin Tudoran, am putea găsi calea care să ne conducă spre miezul ei, chiar dacă şi numai pe ghicite.
Dar nu este oare inaccesibil – uneori chiar şi pentru sine însuşi – interiorul oricărei fiinţe omeneşti?
Prima amintire
Auzi această muzică
care străbate întunericul ca o lumină
în timp de întunericul
se roteşte, şi eu cu el?
Cu ce forţă
pătrunde
şi ajunge
pînă şi la locul cel mai îndepărtat
înconjurat de umbre!
Dar pulsaţia
care porneşte de acolo
nimeni n-o aude.
Nimeni nu ştie, nici eu,
că exist
şi că voi creşte şi voi iubi cu aceste braţe
care mă susţin
pentru că încă nu ştiu să merg.
Dar ascultă, ascultă
toţi copacii se leagănă
cu muzica.
Şi înlăuntrul meu unde un soare secret
mă face să ghicesc
secretul soare
al întunericului.
(Din volumul Paralajes,
Tusquets Editores S.A., 2002)
Traducere din spaniolă
de Ioana Zlotescu