VLADIMIR TISMĂNEANU: DRUMUL CĂTRE TEMPLU…

Istoricul Martin Malia  a definit regimurile de tip sovietic drept partocraţii ideocratice. Alţi autori, inclusiv celebrul poet polonez Czesław Miłosz, autor al clasicei Gândiri captive, le-au numit logocraţii. Ideologia a fost singurul principiu legitimator pentru aceste regimuri fundamental corupte, coruptive şi înşelătoare. Revoluţiile din 1989–1991 care au măturat regimurile comuniste în Europa Est-Centrală şi în URSS au început, de fapt, mai devreme. Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis, un an miraculos, s-ar fi putut să nu aibă loc fără schimbările radicale din URSS iniţiate şi promovate de Mihail Gorbaciov.

Cartea lui Leon Aron, Roads to the Temple, un adevărat tur de forţă, reprezintă o fascinantă cronică a principalelor idei care au cauzat şi inspirat răsturnarea revoluţionară din URSS. Un respectat expert în afacerile sovietice şi post-sovietice, Aron este autorul unei biografii majore Boris Elţîn şi a numeroase articole despre cultura politică din Rusia. Pentru el, ceea ce s-a petrecut în URSS între 1987 şi 1991 a fost echivalent cu destrămarea completă a miturilor politice care serviseră drept justificare pentru Leviatanul leninist.

Aron este îndreptăţit să pună accent pe ceea ce filosoful liberal Isaiah Berlin numea puterea ideilor. Cu alte cuvinte, forţele materiale, adesea invocate de marxişti, contează, însă ele nu sunt singurul şi nici măcar cel mai semnificativ factor care duce la revoluţiile politice. Uniunea Sovietică fusese de multă vreme în fază terminală, însă această agonie ar fi putut să mai dureze câteva decenii bune dacă ideile asociate cu gorbaciovismul n-ar fi luat prim-planul şi n-ar fi impus o nouă viziune politică. Aron pune în contrast revoluţia ideologică a lui Gorbaciov cu reformele pe jumătate şi neconcludente ale lui Nikita Hruşciov. Cele mai importante distincţii ţin de două zone: identitatea imperială a Uniunii Sovietice şi moştenirile staliniste. În vreme ce Hruşciov a evitat un răspuns radical la aceste două provocări, Gorbaciov şi suporterii săi au mers cu curaj înainte şi s-au angajat într-o răsturnare fundamentală a monopolului partidului comunist asupra puterii şi ideilor. Homo Sovieticus a fost expus drept un fals ideologic, opusul umanismului clasic.

Cartea lui Leon Aron este o arheologie superbă a ceea ce poate fi numit matricea simbolică a revoluţiei lui Gorbaciov. În fapt, filosofia glasnost-ului ca eliberare a minţii s-a dezvoltat încă de dinainte de 1987 în scrierile unor autori interzişi precum Aleksandr Soljeniţîn şi Vasili Grossman (marele romancier despre care Aron scrie cu intensă empatie). Mulţi din asociaţii foarte apropiaţi ai lui Gorbaciov erau intelectuali de partid ale căror itinerarii politice au oscilat de la o timpurie pasiune stalinistă, la dezamăgiri şi dispreţ pentru despotismul birocratic, ori chiar la dorinţa de a schimba sistemul. Da, gorbacioviştii nu au spus-o direct, au pretins că ţelurile lor erau intra-sistemice, dar cu cât au atacat mai mult moştenirile stalinismului, cu atât mai îmboldiţi s-au simţit în elanul lor revoluţionar.

Cartea lui Aron este în mod esenţial despre ideile democratice care au corodat edificiul sovietic în timpul revoluţiei Gorbaciov. Printre acestea, cele mai importante au fost redescoperirea libertăţii umane ca valoare non-negociabilă şi universală. Timp de mai mult de şapte decenii, experimentul utopic sovietic s-a bazat pe duplicitate, obedienţă, conformism, frică, suspiciune şi ipocrizie. Această jalnică stare morală a generat un cinism exagerat, demoralizare şi disperare. Titlul cărţii, Roads to the Temple, este inspirat din filmul Căinţa al regizorului georgian Tengiz Abuladze. Principala temă a acelei capodopere era salvarea umană. Redempţiunea este imposibilă fără căinţă. Democraţia şi memoria sunt inseparabile. Spre a obţine reconcilierea, foştii torţionari trebuie supuşi justiţiei. Prin justiţie nu înţeleg doar proceduri legale, ci şi condamnarea morală a foştilor criminali.

Dacă indivizii şi-ar pierde orice punct de referinţă axiologic, ei n-ar fi capabili să găsească drumul către templu, către biserică. Ei ar fi, aşa cum a spus-o cândva poetul polonez Aleksander Wat, copii în ceaţă. Bărbaţii şi femeile Revoluţiei Ruse, acest eveniment al istoriei mondiale impecabil explorat de Leon Aron, au fost în căutarea unei busole morale şi politice pe care au găsit-o. În pofida exasperărilor, dezvrăjirilor şi abandonurilor post-1991, a existat ceva cu adevărat sublim în acea redescoperire a libertăţii, demnităţii şi onoarei. Cartea lui Leon Aron reuşeşte să reînvie în chip magnific ceea ce Hannah Arendt numea comoara pierdută a tradiţiei revoluţionare.