DAN GULEA: RADU COSAŞU (TABLĂ DE MATERII)

Jurnalistul este permanent asaltat de informaţii, de hiperinformaţii, despre cele mai nesemnificative evenimente din toate colţurile pământului; se află în centrul unei bule, cum se spune acum, informative, care se rostogoleşte, repetând, precum un buletin de ştiri de la o televiziune de ştiri, cele mai importante şi neimportante titluri la intervale regulate; poţi auzi (şi vedea) ce se întâmplă şi ce s-a întâmplat, le sesizezi iar şi iar, ce e nou şi ce e vechi, ce e de pe net şi ce nu e. Fidel devizei viaţa e o poveste, Radu Cosaşu urmăreşte, revine şi reia (în Anti-damblale, Polirom, 2018) cele mai semnificative momente ale sale, fericite au ba, într-o naraţiune care începe şi se termină oriunde – dar mai ales în a doua jumătate a secolului XX.

Insesizabila graniţă dintre ridicol şi grav, dintre sistematic şi aleatoriu, cuprinsă în amănuntul semnificativ, în nodul de la cravata de purtat la căsătoria bunicii – pentru care nepotului i se ceruse mâna, fireşte –, în raftul de bibliotecă din casa unor faimoşi ilegalişti care se mai dedau la câte un pokeraş, în figura lui Popescau (sic!), gambleurul hipodromului, cu un frate transfugit în Regatul Unit – scene sau fapte ale acelei comprehensive istorii culturale postbelice.

Supravieţuirile sale, mărturisiri complete pe terenul ficţiunii, făcute între 1973 şi mai an (cea mai recentă ediţie este din 2014), arată timpul formării, permanent rescris, începând cu Şcoala de Literatură şi figurile sale, descriind o generaţie, cu Florin Mugur – autorul proletcultist care se reinventează, căutând „momentele de fericire“, cu Teodor Mazilu, dramaturgul epocii, cu acidul Lucian Raicu – personaje recurente în acest flux de amintiri, alături de marii autori ai epocii: Marin Preda, cel care testimoniază despre supravieţuitor, Zaharia Stancu, boierul absolut, câinosul Arghezi („venind la microfon, sprijinit de baston şi de braţul fiului, declarase că nu vorbeşte până nu vine şi lebăda de la Cluj, orbul de la Bucureşti, Doamna lăsată să moară, ca o necunoscută, scriitori pe care niciun anticar nu îndrăznea să-i vândă (…) era câinos cel mai mare poet al poeţilor“), surprinşi, unii, în mijlocul rotiţelor culisante ale congresului scriitoricesc din 1956. Un eveniment epocal pentru „adevărul absolut“ despre literatură, pe care îl glăsuieşte protagonistul, atrăgându-şi, încă o dată, palmele partidului şi trimis la margine ani peste 10.

Veritabila istorie a literaturii are o trăsătură specifică, dulce şi amară, comică şi tragică în acelaşi timp, pe care Radu Cosaşu o condimentează cu o istorie a cinematografului, de la filmele mute până la gesturile secolului XX, cu o istorie a fotbalului şi a politicalelor, cu o istorie a faptului divers în cheile sale absurde. Punctul de plecare: povestirea Bombea, unde un răcan ajunge în vârful oricăror ierarhii în mod nu prea ortodox; regula de aur a textului: să nu se pronunţe acel c…uvânt decât o singură dată (spune Preda, cititor al lui Cosaşu).

Sentimentul borgesian al lui Cosaşu („fiecare intră şi coboară dintr-o carte“) poate căpăta uneori nuanţe localizabile, prin portrete de cineaşti, precum cel al lui Toma Caragiu, dar şi prin elogiul industrializării comuniste în filme sau rânduri documentare (de la Bicaz la şantierele navale ale patriei, Agnita, Salva-Vişeu etc.), prin encomioanele Nicolae Ţic şi chiar Teodor Mazilu („a dat multora impresia că ar fi un proletcultist, dar i-a înşelat“), printr-o atitudine specială faţă de ecranizarea Desfăşurării, privită ulterior cu circumspecţie („era un film cu adevărat sărac“). Scriitor al concretului, scenele suprarealiste (de a căror poetică Radu Cosaşu este indiferent în literă) creează acea nevoie de introspecţie, precum „ouarul pe care lucrătorul de la tipografie îl foloseşte cu aplomb nu chiar proletar“, precum dragostea într-o garsonieră de lângă stadionul „23 August“, în după-amiaza când se fac repetiţii pentru spectacolele omagiale, vocile de la megafon cerându-le mulţimilor să execute anumite mişcări: „Astea nu-s urale, «Tudor Vladimirescule»! Ăsta nu-i entuziasm, deştepţii de la «Stalin»! «Leniniştii» n-au mâncat azi? Păi ce facem aici?“. Oricând realitatea se poate descompune în fragmente, fâşii de material sau pixeli ori piese dintr-un (L)EGO secund, mai pur, aşa cum destructurează – exemplu favorit al autorului – Stan şi Bran lumea prin care mai trec.

În textele sale, ce se privesc unele pe altele, Cosaşu (se) comentează permanent; îşi analizează, în pagini memorabile, volumul şi articolele scrise sub pseudonimul realist-socialist Radu Costin (Supravieţuirile 2. Armata mea de cavalerie), de la începutul anilor 1950; îşi redistribuie textele, în noile alcătuiri, intervenind stilistic. Bombea, de pildă, apare în 1966 (Omul după 33 de ani scapă), în Supravieţuiri (I, 1973), precum şi în – importantă cliticizare pentru stilistul Cosaşu – în Supravieţuirile 2. Armata mea de cavalerie (2011). Compune şi reia secvenţe intitulate „bibliografie” (cu completarea: „de mână“ sau „de tipar“) sau addenda (Viaţa ficţiunii după o revoluţie, 2016), pe care le repartizează, cu scop eminamente ilustrativ, la finele unor capitole din Supravieţuiri. Scrie o poezie narativă, cu suspans, cuplete, teatru, nuvele sau proză scurtă (atribut care nu îi poate fi negat), autobiografie şi limerickuri.

Anti-damblale, cea mai recentă corsi e ricorsi (2018), adună în special mirările din „vieaţa unui extremist de centru“ de la Dilema (veche-veche), în centrul cărora se plasează „O dambla în toată puterea cuvântului”, peregrinare de inspiraţie moscovită – text apărut, cu alte titluri, în Autodenunţuri şi precizări (2001) sau în Supravieţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă (2007); este un exemplu exersat cu „O cerere“ (adresată odinioară lui Camil Petrescu, pe care un foarte foarte june autor, de ani 7, l-ar coopta la o revistă de sport), text ce încheie articolele nouăzeciste din Fotbal plus ai mei şi ai noştri (2017), după ce apăruse în 1987, în 2009 (Sonatine) şi (nu etcetera!) 2011 (Supravieţuirile 1. Rămăşiţele mic-burgheze).

Ceea ce e specific jurnalistului devine poetică generală, expusă într-o introducere despre „tot ce e mixaj şi montaj în textele mele, cu care înţeleg să trăiesc onest din ce am scris”; şi aici, dar şi altădată (de pildă, în tabelul cronologic al Operelor de la Editura Polirom, 2009-2014, unde vorbeşte despre „o nouă lectură în sensul clasic al unei «educaţii sentimentale», dar şi postmodern, al autoficţiunii despre care nu ştiu nimic serios“) – sunt „revizuiri de expresie, nicicum de fond“. Unele schimbări – de reglaj, care spune totuşi mai mult decât arată – de la o caricatură la o profesiune de credinţă: după ce a declarat în amintitul tabel cronologic că a „rămas marxist de nuanţă Groucho”, acum, în Anti-damblale, este „marxist inclusiv (s.m.) de nuanţă Groucho“. Şi, în acest joc al definirilor, al identităţilor, pe care l-a cam jucat în doi (uneori în trei – sau în câţi vrei), se regăsesc „Lucidităţile de bucureştean universal“ (2010): „Înainte de a fi evreu sau creştin, problema, în România, pentru un intelectual, e cum să fie democrat într-un stat în care libertatea e un nume emfatic dat unui limbaj politic, sentimental, religios, cu inspiratoare aspecte bonome“.

Cu această metaforă mare cât toată viaţa, Radu Cosaşu scrie, crud şi neabătut, la tabla sa esenţială de materii, cu concepte, invenţii lexico-semantice, titluri, autori, public, popor:

Fragedie – fraged – tragic – hazotragic – Agnita – Radu Costin – un Oscar – Rohrlich – pseudonim – Belphegor, comentator de fotbal –  mătuşologie – Un film cu o fată fermecătoare – (Margareta Pâslaru) – Teodor Mazilu – proletcultism – mic-burgheza şi calamburgheza – Supravieţuirile – Jules Verne – stanbranism – Bi-caz? – Logica, 1985 – Pele & Mozart – legătura mea superioară de partid – tot ce ştergi – Marin Preda, monşerul – O noapte furtunoasă (Jean Georgescu) – fiinţa caragialo-eminesciană – bogzian – am fost victima mea – ficţionarul neorealist – insula lui Sanchi Panza – pockeraşul – hipodromul – a o întoarce ca la Ploieşti – pariul austriac – pedigree: Trafalgar, Starling, Babuşca, Macadam – ordinea simplă – eventul – Bombea – opiniile lui Voltaire despre propriile opinii – bibliografie de mână – şi de tipar – „adevărul integral” – sînt cinstit, cosaşule, conaşule, ocnaşule – felaţia, un procedeu contrarevoluţionar – a trăi comic şi tragic deodată – Şema Israel şi Tatăl nostru – darul meu de a inventa ceea ce trăisem şi de a trăi ceea ce inventam – Şcoala de Literatură – Aşa s-a călit oţelul – gărgăuni – amorul livresc la telefon – şi în tren – ştiinţa literaturii – autodidactice – burghezia de partid – dependenţe anale – tipologii de ştabi – octogeneralizându-se – cu acel adverb caracteristic celor care, întru mulţi ani, schimbă – spre non-agenariat.