OLIVIU CRÂZNIC: GLOSOLALIA CA ARTĂ POETICĂ

Vasile Igna (n. 1944) este filolog – scriitor multiplu premiat, antologist, traducător, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN România.

De la debutul său editorial (Arme albe, 1969, versuri), a publicat numeroase volume de varii facturi (poezie, proză scurtă, romane, eseuri, dar şi literatură pentru copii), unele dintre acestea peste hotare: Provincii – în fosta Iugoslavie, Le jardin aveugle – în Franţa, Andante. Un racconto – în Italia.

Periscop (Ed. Cartea Românească, 2019, Colecţia Cartea de Poezie; Premiul „Cartea anului“ 2019 acordat de Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare – ARIEL; Premiul „Lucian Blaga“ 2019 acordat, pentru cea mai bună carte de poezie, de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist (aspecte tipice simbolismului, suprarealismului, expresionismului, abstracţionismului şi altor curente literare se regăsesc în volumul lui V. Igna – integrate, însă, într-o viziune mai nouă, adaptată, cu ajutorul intertextualităţii, autoreferenţialităţii, limbajului cosmopolit etc. cerinţelor Mileniului al Treilea), categoriei estetice a absurdului (absurd la care autorul apelează nu în scopul amuzării cititorului, ci pentru a îl pune pe acesta pe gânduri ori pentru a atrage atenţia asupra anumitor idei poetice), genului literar liric, speciei literare a meditaţiei, subspeciei literare a meditaţiei filozofice.

Raportându-ne la istoria literaturii române, Periscop ne poartă cu gândul spre melanjul „sacru şi profan“ tipic operelor unor Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, dar şi spre poetica „geometrică“ şi „şaradistă“ a lui Ion Barbu ori spre poeziile absurdiste ale lui Eugen Ionescu. În opinia noastră, stilul individual îl apropie pe V. Igna, în mod special, de ultimii doi poeţi menţionaţi aici, cu atât mai mult cu cât aceştia pot fi consideraţi (a se vedea, de pildă: Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu şi poetica postmodernismului, 1993; Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, 2002) drept exponenţi ai unui postmodernism incipient ori ai unui postmodernism „avant la lettre“.

Cartea se deschide cu un dublu epigraf: mai întâi, autorul îl citează pe Gustave Flaubert, care asemuieşte precizia poetică preciziei matematice, apoi invocă „înţelepciunea populară“, „folclorul“, referitor la unul dintre laitmotivele operei, şi anume la glosolalie (revelaţie idiomatică: o persoană vorbeşte într-un idiom care îi este necunoscut, de obicei prin graţie divină).

Prima secţiune a tomului, intitulată Analitica, conţine un singur poem complex şi eteroclit (Vorbitul în limbi, adică tocmai sus-amintita glosolalie), împărţit în cincisprezece părţi – o adevărată „ars poetica“: „Să cred că toate limbile sunt odioase pentru/ că spun mai puţin decât pot eu înţelege?/ (…)/ Acum ştiu de ce mă temusem: de răstălmăcire/ de ignoranţă de prejudecată de convenţie de analogie“.

Mesajul de mai sus, jucând rol de cifru livresc, este plasat în centrul unui amplu tablou liric – susţinut de o imagistică suprarealistă, suprapusă referinţelor biblice („Mai apoi sosesc şi alte adevăruri însă nici unul nu/ sapă atât de adânc precum/ viermele mărului/ şarpele famelic al Livezii dintâi“), artistice, chiar autobibliografice („…voi trece/ fluierând pe lângă gardul ce mărgineşte/ Grădina oarbă. Şi voi zbura cu un zmeu de hârtie/ spre mijlocul Insulei verzi“ – Grădina oarbă şi Insula verde sunt două volume de versuri publicate de V. Igna în anii 1984 şi, respectiv, 1986), dar şi ştiinţifice („Sub radiografia sustrasă/din arhiva celulei scria simplu:/ nu e nicăieri, nullibi esse!“). Înţelegerea poemului, ca ansamblu, depinde, în mare măsură, de cultura cititorului şi de capacitatea acestuia de analiză a textului.

Începând cu a doua secţiune (Arhitectonica), autorul schimbă semnificativ registrul (din punct de vedere al formei, nu însă şi din punct de vedere al fondului) – poemele sunt în general scurte, versul liber predominant în Analitica începe, încet-încet, să cedeze locul rimei variabile, rimei împerecheate şi monorimei specifice poeziei populare (creându-se, astfel, pe alocuri, impresia de „folclor cult“), se accentuează tonul ludic (atenuându-se, în aceeaşi măsură, tonul sentenţios/ gnomic iniţial), şi se amplifică imagistica de sorginte absurdist-suprarealistă: „e nevoie să vină lăstunii/în robe cernite, să-şi scoată unii/altora ochii,/să cerceteze firul de sânge/ cu microscoape miraculoase/ori un pic cam nătânge/să înrudească beteşugul cu anamneza“ (Copyright).

Iese în evidenţă, în mod deosebit, Rapsodia clădită pe o temelie mitico-legendară (aceea a Greciei Antice) şi ornată cu referinţe renascentiste (Furtuna lui William Shakespeare) – probabil cel mai bun text din întregul tom: „Tot astfel, Thetis, pe Ahil Peleul/ îl scufundă în Styx, lăsându-i zmeul/călcâiului beteag, ca liturghie/ pentru-nvăţaţi şi pentru nătărăi:/Din pântec bun se nasc şi fiii răi…“.

A treia secţiune, Consecinţele, continuă trendul Arhitectonicii, o excepţie notabilă reprezentând Masca lui Newton – poem apodictic, întins pe mai multe părţi, construit în mod similar cu Vorbitul în limbi din prima secţiune; de data aceasta însă, condiţia omului de geniu este explorată din perspectiva trăirilor savantului (nu artistului).

Notă aparte face şi poemul de mică întindere Deal – o impresionantă parabolă hristică (cel mai bun text al secţiunii, alături de Teatru, în opinia noastră): „(…)/O voce de pâslă/ce şlefuise milioane de ani/ coroana de sticlă/a stelelor./ Urcă, spuse, urcă!/ nu-i lăsa Dealului/ privilegiul/ singurătăţii“.

În încheierea acestui periplu liric, autorul fixează lentila „aburită“ a periscopului asupra unei Addende conţinând file aleatorii dintr-un aşa-numit Calendar perpetuu – text poetic numai aparent fragmentar, putând fi alăturat, din mai multe puncte de vedere (conceptual, stilistic, al întinderii, al structurii etc.), antemenţionatelor Vorbitul în limbi şi Masca lui Newton: „Când se-mpotmoleşte ceasu-n trezvie/ Mi-e tot mai greu să citesc poezie./ Şi mi-e tot mai povarnic s-o scriu./ E ca şi cum aş cresta în hârtie/ C-un ruginit şi barbar bisturiu“.

Tomul, „sigilat cu responsabilitate la 159°C“ (după cum ne aduce la cunoştinţă site-ul oficial al Editurii – precauţie lăudabilă, menită a diminua riscurile existente în contextul prezentei pandemii la adresa sănătăţii publice) este atent corectat şi bine tehnoredactat.

Coperta cu model minimalist şi clapete este plastifiată mat şi lăcuită selectiv, pentru blocul de carte fiind utilizată hârtie volumetrică.

Concluzionând, avem în faţa ochilor o carte apărută în bune condiţii editoriale, premiată, semnată de un autor consacrat şi erudit, care răspunde prompt şi adecvat doleanţelor „noii literaturi“, însă fără să rupă legăturile cu înaintaşii „clasici“, fără să renunţe la principiile estetice care i-au călăuzit dintru început opera şi fără să cadă în capcana exceselor şi a defectelor de stil caracteristice noului mileniu (nu întâlnim, de pildă, nicăieri în opera aici analizată, limbajul licenţios atât de drag multor autori tineri şi utilizat, uneori, şi de scriitori experimentaţi); o carte de poezie reflexivă, intelectualistă, nu de poezie senzorială. G. Călinescu, în Principii de estetică, ne avertiza că intelectualismul poetic nu este neapărat raţionalist, deoarece atât descoperirea, cât şi cunoaşterea pot rezulta şi din revelaţie, din intuiţie ori din iniţiere (nu doar din înţelegere logică). Chiar acest tip de intelectualism absurdist, interactiv, experimental şi provocator caracterizează, credem noi, Periscopul lui Vasile Igna.