KOCSIS FRANCISKO

O livadă de cireşi

cuvintele au gust, miros, culoare –

de tine depinde ce e pedeapsă şi ce-i favoare,

de tine depinde dacă poţi face diferenţa

între două intensităţi egale de lumină,

să ştii care produce zori şi care înserare,

 

să deosebeşti fără greşeală nuanţe aproape suprapuse,

să vezi infimul care desparte ca un hotar delicat,

să nu confunzi niciodată

originalul cu un simplu duplicat;

 

noi ştim că există ocupaţii în care totul se deprinde,

nimic nu-i de-a gata, nimic nu-i de cumpărat,

totul depinde de cât de tare te-ai îndrăgostit

de slovele acelea neruşinat de frumoase,

de dulci, de bine-mirositoare

care se aşază pe rândurile

de scaune invizibile din poezie

ca în faţa soarelui o livadă înflorită de cireşi de mai;

 

cuvintele au gust, miros, culoare –

ai grijă la ce ţi se oferă şi ce alegi, cum cântăreşti

diferenţa de nuanţă dintre iubire şi favoare

 

 

Balada celui uitat închis

vântul fugăreşte o frunză prin colb,

urme bizare, desene, arabescuri se-nşiră pe drum

căutaţi repede pe cineva însetat să le citească,

mai înainte de a-şi schimba înţelesul…

căutaţi pe cineva în stare să audă şoapta

cu care-şi vorbesc vântul, frunza, colbul,

lumina, imaginaţia şi dorinţa de a demola

temniţa din care nici privirea nu poate

să fugă prea departe,

 

unde stă închis e întuneric, întuneric, întuneric,

se face lumină numai amintirea

în care îşi pun sufletele laolaltă

oameni strânşi împreună de vreo bucurie,

de suferinţă, speranţă ori rugă disperată,

 

unde stă închis e atât de mare distanţa

de la un om la altul încât ai zice că nici singurătăţile

nu se mai învecinează cum copac cu copac,

ci cum planetă cu planetă, stea cu stea,

 

unde stă închis nu există uşi, nu există ferestre

fixate cu gratii brutale în ziduri groase,

nu stau paznici înarmaţi ca să-l ţină pe loc,

închisoarea e mult mai subtilă, deşi pare

să fie un paradis de libertate –

 

nu-l păzeşte nimeni, dar n-are scăpare

decât în felul care-l sperie şi mai tare,

deşi cu aia una, se zice, e dator fiecare…

 

 

Fluierul de salcie

zău că mi-ar fi mult mai lesne, dacă totul ar fi rămas atât de simplu ca meşteritul fluierului de salcie, primăvara, când seva pornea pe sub coaja gri-verzuie, ca retezarea oblică a lăstarului, dintr-o apăsare, cu brişca cu luciu impecabil,

dacă totul ar fi rămas la fel de sigur ca desprinderea cojii după crestare şi bătucirea grijulie cu relieful solzilor mărunţi perfect aliniaţi pe plăsele, ca scobirea curbei de rezonanţă, unde aerul se transforma în sunet, unde suflatul chiuia, tropăia, sălta, se păsărea,

dacă totul ar fi rămas la fel de simplu şi de sigur ca făuritul fluierului, ce uşor mi-ar fi fost acum să predau lecţia asta de măiestrie în arta copilăriei care n-avea nici fabrici de jucării, nici desene animate, nici internet, nici plictiseala de-acum,

dar aşa totul pare o secvenţă de film despre străvechime; îmi cunosc rolul pe viu, dar nepotul crede că am învăţat după vreo carte, vreuna din multele din care-i citesc poveşti cu zmei, căci fluiere de salcie sigur s-au făcut numai în vremuri demult apuse, iar el e convins că nu-s chiar atât de bătrân încât să fi trăit şi-atunci. Privirea de ştrengar aşteaptă să-i confirm că el are dreptate.

 

 

Octombrie 2018

                                    ziua 18, ora 23

 

e o mare înghesuială în inima mea, astăzi prea s-au întretăiat

nevăzuţii vectori pe care-i numim întâmplare,

deşi i-am putea spune oricum felului în care

se întrunesc condiţiile care decid viaţa noastră de mâine

şi de toate zilele următoare; înghesuiala şi larma

vin de la cei pe care i-a trezit la viaţă amintirea,

cei care au clamat că voinţa şi mintea

îi bătătoresc omului calea în viaţă, ei sunt acum în inima mea

şi strigă că au înţeles greşit ori preajma le-a răstălmăcit voinţa,

pentru că altfel ar trebui să-i crezi cu mintea rătăcită,

numai astfel de oameni îşi premeditează rana,

chinul, disperarea, dezastrul, tragedia –

n-am mai fost niciodată atât de speriat de tristeţea din inima mea,

de timpul din ce în ce mai grăbit să confirme

că lucrurile invocate mai sus contează binişor mai puţin

decât a crezut tinereţea;

 

după 60 de ani, melancolia se schimbă

şi te schimbă –,

nu eşti posomorât, asta e doar starea de neputinţă

a celui ce o dă în bară orice ar face,

nu-i reuşeşte nimic oricât de mult s-ar strădui,

melancolic eşti din pricini mai înalte

de simţire şi judecată, dar nici temeiul ei nu-i mai solid,

diferenţa e că una te trage în jos în timp ce cealaltă pare

să te înalţe spre spaţii în care doar zborul e firesc;

 

după 60 de ani, toamna prinde rugina altui înţeles,

iar bruma fructelor neatinse devine metafora

acestor două nuanţe de a-ţi măsura fragilitatea –

foiala şi larma din inimă nu vor stârni vreo răscoală,

nu vor izvodi nici subtile strategii de a scuza naivitatea,

după aşa un număr de ani ştii că eşti atât de bogat

pe cât te-ai bucurat, ai iubit, suferit, temut, zbătut, alergat,

ai visat, sperat, ratat, împlinit, cutezat, imaginat,

ai crezut, ai năzuit ori pur şi simplu te-ai împrăştiat,

făcând toate lucrurile care transformă viaţa

în fapt irevocabil consumat