IULIAN BOLDEA: ÎN OGLINDA ARTEI

Scriitor, regizor şi scenarist, Lucian Dan Teodorovici s-a impus în primul rând ca prozator prin cărţile sale de povestiri (Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana, 6-00. Povestiri, Atunci i-am ars două palme, Celelalte poveşti de dragoste) şi, mai ales, prin romanele sale (Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi, Circul nostru vă prezintă:, Matei Brunul, Cel care cheamă câinii). Cartea Mustaţa lui Dalí şi alte culori (Polirom, 2020), un „pictoroman“, e realizată în colaborare cu pictorul Felix Aftene, constituindu-se ca un autoportret în culori şi linii de rafinată expresivitate. Dar ea este şi un elogiu adus artei şi artiştilor, celor care transfigurează realul cotidian, căci, scrie autorul, „singura oglindă în care se privesc artiştii e cea a lucrărilor proprii“, oglindă magică în care eul şi lumea se răsfrâng cu reînnoită fervoare. Alcătuită din şaisprezece capitole şi din şaisprezece picturi, cartea revelează ipostazele şi metamorfozele diverse ale artistului, textul dezvoltând, arborescent, sugestiile simbolice ale imaginilor. De altfel, textul şi imaginea se regăsesc într-un spaţiu al comuniunii, al regresiei în originar şi al sintezei benefice, printr-un dialog fertil în care procedee, stări, culori glisează dintr-un registru artistic în altul. Mustaţa lui Dali şi alte culori se distinge prin echilibrul între cele două modalităţi creatoare complementare, în centrul cărţii fiind plasat artistul, cel care trăieşte pe jumătate în lumea cotidianului banal, pe jumătate în geografia imuabilă şi atemporală a artei: „Artiştii pot fi văzuţi împleticindu-se, desigur, dar întotdeauna o fac numai sub povara cuvintelor, a sunetelor, a culorilor. Iar dacă veţi vedea vreodată vreun artist contorsionat, diform, clătinându-se şi scurgându-se în el însuşi, să vă amintiţi imaginea personajului nostru, artistul care şi-a deşurubat capul, i-a liniştit durerile pe o pernă invizibilă, pe jumătate suprarealistă, şi-a fixat mustaţa căzută din poşeta unei nepoate a lui Dali sau a unei nepoate oarecare, după care şi-a modelat chipul într-o figurină încântătoare şi stranie şi s-a aşezat pe-o jumătate de infinit. Şi să ştiţi că aşa începe, de fapt, meditaţia de care arta are cu adevărat nevoie“.

Cei doi autori creionează cu har epic şi plastic scene din viaţa unui artist ce îşi dezvăluie feţe ale eului diurn şi ale celui nocturn, în scene şi dialoguri savuroase, în contexte pitoreşti, în care naivitatea şi luciditatea se întrepătrund, în desenul capricios al unor întâmplări cu subtext simbolic (canarul, corbul ateu, fluturele care îi cere artistului, cu împrumut, un ochi, pentru a percepe vizual frumuseţea miraculoasă a universului, furnicile din insulele Solomon – genii ale arhitecturii, sticletele erudit care cunoaşte sensul existenţei, sau floarea invizibilă care citeşte gândurile artistului şi crede că pictorii sunt, de fapt, sculptori „în unde de lumină“). Revelatoare sunt întâlnirile cu Diogene şi Prometeu, sau accentele simbolice ale cubului Rubik care îi sugerează artistului unele referinţe la opere plastice fundamentale. Experienţele extatice ale artistului relevă capacitatea sa de a-şi reseta mecanismele psihismului, artistul întâlnind personaje emblematice (Micul Prinţ, Alice, Pinocchio) şi devenind dimensiune distinctă, elementară a naturii (izvor, fluviu, mare). Naratorul recapitulează, de asemenea, unele momente majore ale istoriei umanităţii (mersul pe apă al lui Iisus, despărţirea Mării Roşii de către Moise, Geneza, Arca lui Noe). În acest fel, artistul, cu capacităţile sale proteice, devine un palimpsest sugestiv în care se regăsesc scene, episoade, momente celebre din istoria lumii, în timp ce un spiriduş îi face o ultimă vizită artistului, rugându-l să confecţioneze baloane cu care oamenii să îşi ia zborul.

Foarte plastică, delicată şi de un rafinament livresc este scena în care artistul este ajutat să îşi satisfacă setea de către un roi de insecte: „Iar boabele de rouă, odată pătrunse pe buze, s-au scurs, rând pe rând, printre cele opt mii de papile de pe limbă, s-au spart acolo, iar lumina cuprinsă-n ele s-a eliberat într-o avalanşă de unde. Şi-n felul ăsta, sute de papile gustative au fost inundate de albastru de Voroneţ, alte sute de albul mănăstirilor Agapia şi Văratec, ba chiar câteva mii au fost acoperite de purpuriu, de roşu, de portocaliu, de galben, culori culese din sfinţii de pe zidurile Moldoviţei, ca, în cele din urmă, valuri de verde din curtea Putnei să invadeze restul de papile gustative de pe limba omului. Iar de-acolo, de pe papile, culorile s-au ridicat spre creier, i-au învăluit cutia craniană, s-au amestecat, s-au întărit precum cărămizile şi, prinse de mortarul atâtor şi atâtor gânduri, s-au clădit apoi, una peste alta, una peste alta, ridicându-se deasupra creştetului, creând ziduri şi ferestre, şi clopote, şi turle, şi lumină“.

Înzestrat cu o imaginaţie bogată, cu un simţ al dialogului alert şi o certă îndemânare a punerii în scenă, prozatorul recurge la referinţe ştiinţifice sau artistice, periplul fabulos al artistului având structura unui scenariu feeric în care realul şi fabulosul se împletesc, iar personajele au o conduită paradoxală, un destin capricios, suferind metamorfoze subite. Ideea fundamentală a cărţii e aceea că forţa artei imprimă fiinţei umane prestigiu, profunzime şi legitimitate identitară, reperele călătoriilor artistului fiind în mod constant influenţate de o viziune optimistă, luminoasă asupra lumii şi asupra artei. Reconfigurarea realităţii sub spectrul artei este echivalentul unui spaţiu paradiziac, dar şi al unei recompense simbolice. Desigur, naraţiunea lui Teodorovici îşi relevă din plin şi dimensiunile postmoderne, prin mixtura de genuri literare, de procedee şi strategii narative (scene de teatru, poem în proză, album de artă, comentarii erudite, reverii eseistice, demersul textualist, exultanţa stilului, ironia şi autoironia, amestecul de spirit imaginativ bogat şi de notaţie sobră). Exuberanţa imaginativă are drept corelativ un stil dinamic, transpus într-un limbaj eterogen, cu asocieri insolite de termeni  („paşi tropăinzi“, „un turn Eiffel furnicăresc, „suprafaţă sticlindă“), sau cu formule parodic filosofice („ceea ce e fluturesc poate fi şi omenesc“). Pictoromanul, experiment cu tentă neoavangardistă şi ludică, reuneşte în mod fericit discursul scris şi discursul plastic, rezumând călătoria iniţiatică a unui pictor care cunoaşte spectacolul deconcertant al lumii. Universul picturii integrează imaginarul fantast al unor întâlniri paradoxale, în care se regăsesc, cum spuneam, discuţii cu canari, cu corbi atei, furnici captivate de arhitectură, fluturi care împrumută ochii pictorului, spiriduşi fascinaţi de zborurile cu baloane de săpun, sticlete filosof, flori invizibile, Micul Prinţ, Alice, Pinocchio, cubul Rubik, fakiri etc.

Cartea se distinge printr-o scriitură densă, substanţială, debordantă, în care tensiunea detaliilor şi verva imaginativă configurează un spaţiu fabulos şi paradoxal: „După ce s-a sprijinit moale pe cea de-a doua jumătate de infinit, artistul a închis ochii, ca să poată privi în întregime prima jumătate de infinit, cea aproape epuizată, şi ca să se poată vedea acolo pe sine ca într-o oglindă. Iar dinaintea ochilor închişi i-a apărut o barcă împotmolită în nisipurile unor râuri sau fluvii sau mări sau oceane, o barcă neagră, la fel de neagră ca o mustaţă a lui Dalí. Atunci când o pală de vânt a spulberat nisipurile şi o furie de cuarţ a lovit barca, artistul şi-a spus, pentru sine, cam aşa ceva: – Eh, ar cam fi timpul să încheiem.“ Eclectică, policromă, cu arhitectură armonioasă, Mustaţa lui Dalí şi alte culori reţine atenţia prin elogiul adus artei, prin complexitatea experienţelor revelatoare reprezentate, prin cultul frumosului ce răzbate din fiecare pagină.