Emilian Galaicu-Păun
Coincidentia oppositorum
Bucuria de a-ţi arăta Trei Ierarhi, de curând restauraţi,
ar fi fost fără margini să-i fi prins în schele, măcar pe un sfert,
cât să vezi cum – de vreme ce arhitectura-i o muzică-n piatră –
îşi dau mâna, de parcă s-ar prinde în horă strâns, lemnul şi fierul.
Ce plăcere mi-ar fi făcut să născocesc pentru tine, ad-hoc,
o poveste cu meşteri zidari, lucrând – unii – pe schele de lemn
şi urcându-se – alţii – pe schele de fier. Cioplind, primii, motive
vegetale, şi ultimii – bine’nţeles – geometrice: parte
femeiască, biserica-şi pune corsajul „în frunze de viţă-de-vie“/
bărbătească, Ierarhii se-ncing cu chimiru-nstelat.
Dinastii de pietrari, moştenind nu doar schela – de lemn sau de fier –
ci şi brâul pe care-l lucrează – din tată în fiu – ca pe-o sfoară
de pământ, şi acela pietros. Brâuri-brâuri, biserica toată
e-o grădină a raiului – câte ozoare, atâtea răzoare! –,
suspendată şi ea, între cer şi pământ.
…În oraşul lui George Emil (sic!) Palade (Nobel ’74)
Herta Muller (Nobel ’09), venită la FILIT în 2014 – iar două
invitaţii de care-am făcut rost, ca participant, la Serata ei îmi dau speranţa
c-ai putea să apari şi tu, seara, la Iaşi. Vei rămâne pe noapte?
Şi a doua zi, când vom ieşi în oraş, să-ţi arăt de aproape Ierarhii,
Alexandru Vlad ne va ieşi înainte/ privirea lui ne va petrece, din urmă?
Ne vom ţine de mâini, făcând turul bisericii – schelă de carne şi oase?
(Mladă tânără, tu / eu, la vârsta de fier)
Pocitania
băieţel-degeţel buchisind alfabetul – şi încă din fragedă copilărie-i
creşteau pleoape la degete, în loc de unghii. aduse din foarfece, cât
să nu-şi zgârie faţa în somn – după ce că visează cu ochii deschişi –,
să nu-şi intre ţărâna în mână – de unde-i cu cartea în mână născut –,
niciodată tăiate din carne, cât timp i le-a mama.
ce frumos îi zvâcneau – într-a-ntâia, când prima lor învăţătoare,
iar apoi doi elevi de serviciu le verificau, la intrarea în clasă,
curăţenia mâinilor, să n-aibă unghii – la degete pleoapele.
cum clipeau, toate-odată, când să mânuiască peniţa. cu câtă mirare
atingea, în scris, pieliţa de nou-născut a cuvintelor – fără să
i se-aplice vreodată-o corecţie, cu rigla-n palmă, dar pus
să transcrie, la prima greşeală, din nou pe curat toată pagina.
dat exemplu-n toţi anii de şcoală, de-a nu-şi fi ros unghiile.
nici cât negru sub unghie, copilăria.
şi deja se anunţă – senină? deloc! – vremea de pubertate,
când odată cu pilozitatea/cu sângele calendaristic, băieţilor
le cresc gheare, iar fetele-şi fac manichiura. şi unii, şi alţii
exhibându-şi însemnele speciei – ei încă la vârsta pedepselor
corporale, şi ele deja premiante-ale trupului de bucurie supremă.
vremea datului şi a faptului,
când un foşnet de pânză de rochie face să ţi se ridice catargul –
şi catarg, şi Ulise legat de, tot tu! – vulnerabil
la chemarea sirenelor – „ia-te în mâini!“ –,
chit că mâinile mele sunt îndrăgostite1, şi-n loc să apuce,
bat din pleoape sfios, pe când alţi mateloţi şi-au şi pus-o cât
ai pocni, vorba vine, din degete, cu câte-o fată/pe când
toate fetele-s dintr-o atingere.
iar ieşirea din copilărie – de unde eraţi doar colegi & prieteni,
acum iată-vă brusc contingent, cum staţi smirna în faţa comisiei
medicale – se face la ordinul: „decalotaţi!“.
conştiinţa – tot mai încărcată – că mâna cu care scrii, mâna aceea
face laba, şi n-ai ce să-i faci, câtă vreme nici tu n-ai pe nimeni.
îndârjirea cu care te ţine, ca-n menghină, tatăl din strâns,
iar când simte că-i scapi, dă să-ţi taie pornirea:
„ce sunt astea, băiete?! prepuţuri, nu unghii!…“
(«все поэты жиды»2 te aşteaptă să-ţi intri în mână,
înainte să-ţi vină mănuşă. şi tot ea brăţară, pe ambele mâini, când
шевеля кандалами цепочек дверных3 eşti somat să deschizi.)
băieţel-degeţel, adu-ţi degetu-ncoace şi uită-te4 cum, de la mâna la gură, răsare-n
vârful degetelor alfabetul latin, chit că buzele încă-s chirilice.
înţelegerea – avant la lettre – că scrisu-i o traumă (stă mărturie,
spart, obrazul colegei de bancă grăbită să-şi vâre stiloul în gură
ca să scrie la fel cum vorbeşte – cursiv şi din prima).
touche-à-tout, băieţelul. toucher et jouer, poezia.
ca o ceapă mustind de plâns, pe dinăuntru, şi fără s-o
fi zdrobit în pumn nimeni, ca s-o îndulcească, fiinţa – doar pleoape
şi batiste/batiste şi pleoape, prin care mai mult te prevezi decât vezi.
o făptură de jur-împrejur numai pleoape-n foiţe de ceapă
şi batiste-n foiţe de biblie, care visează să încrucişeze
trandafirul lui Rilke cu a lui Celan Niemandsrose.
veghea câtor popoare, purtată în gene, o are-n vedere?
somnul cărei naţiuni s-a lăsat cu priveghi? şi nimicului
al cui ochi fără pleoape îi stă împotrivă?
şi această – de două milenii, pe mică pe ceas – întrebare: „eu, Doamne?“
1 vers din poemul Vârsta de aur a dragostei, de Nichita Stănescu.
2 (rus) „Toţi poeţii sunt jidovi“ (Marina Ţvetaieva)
3 (rus) mişcând cătuşele lănţişoarelor de la uşi – vers din poemul lui Osip Mandelştam.
4 Ioan, 20:27: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios».“