REVISTA REVISTELOR
Jucătorul de rezervă de Mircea Zaciu. Citesc şi eu Ramuri, şi de ce dau? De textul lui Adrian Popescu despre Zaciu, afectuos, dar şi de afirmaţia acestuia cum că Zaciu „are un lirism bine temperat“, despre care „cititorii care nu ştiau au aflat din volumul de versuri, scos tot de Mircea Petean“, deci la Editura Limes. Cu prima afirmaţie sînt de acord, cu a doua, nicidecum: chiar dacă Mircea Petean are aceleaşi iniţiale cu mine, M.P., restul nu se mai potriveşte, Jucătorul de rezervă al lui Mircea Zaciu a fost editat de subsemnata şi de Ion Vartic.
*
De dreapta extremă şi-acuma. Dacă este să mă iau după presa literară, românii sînt un popor de dreapta extremă şi-acuma. Nu dau nume de reviste, de cronicari, de cărţi comentate, dar tare mai este vizibilă, zic şi eu ca Z. Ornea pe vremuri, aderenţa obstinată a multora faţă de naţionalismul verde: destui comentatori se străduiesc să demonstreze că iluştrii noştri Cioran şi Eliade, plus Noica, au avut dreptate să scrie ce au scris în epoca lor legionară, dar nimeni nu-şi mai aminteşte că, în numele ideilor predicate de ei, e drept, după învăţăturile altora, au murit nişte oameni, de etnie evreiască şi naţionalităţi diverse, inclusiv cetăţeni români de etnie evreiască. Ciudat mod de-a fi al exegezei româneşti în anul de graţie 2020, să uite mereu de victime, de cei morţi în Holocaust. Aplicat consecvent pentru amîndouă tipurile de totalitarism din secolul al XX-lea, acest criteriu ar face ca victimele Gulag-ului să fie uitate, iar ideologii şi propagandiştii comunismului să fie ridicaţi în slăvi.
*
Critica literară ca bătută a morţii. Foarte violente ultimele luni din România. Nu-i vorba despre aruncarea în aer a bancomatelor, deşi ar fi de-ajuns şi asta. Nici numai despre cum îşi vorbesc între ei politicienii. Ci despre cum sînt scrise textele critice din revistele literare. În mica noastră lume literară, insulta, calomnia, atacul la persoană, procesul de intenţie etc. se practică, ce-i drept, încă din secolul al XIX-lea. Dar spectacolul pe care-l dau acum unii critici literari care ţopăie voios pe cărţi (de poezie ori de critică, recent apărute) ca pe cadavre, bucuroşi că n-ar fi bune, în speranţa că în curînd o să ajungă să joace bătuta morţii chiar pe cadavrul autorilor… spectacolul acesta este un semn de gravă patologie socială. Simptomatic nu numai pentru criticii ori revistele cu pricina, ci pentru viaţa literară de astăzi, care musteşte de pofta de a-şi ucide autorii. Pe cei însemnaţi, bineînţeles, aceia mai mărunţi sînt ocrotiţi cu grijă. (M.P.)