Alexandru Jurcan

La război, ca la război… Adaptarea e absolut imperioasă, dacă doreşti continuarea vieţii, sub alte auspicii. Ai fost propulsat în altă etapă, fără să ţi se ceară acordul. Un alt fel de naştere. Poţi fi nemulţumit, înfuriat, însă cine să-ţi monitorizeze crizele? A apărut internetul, ca o provocare uriaşă, ca un rechin cu comportări bizare. Nimic nu mai poate fi ca înainte. Imensul ghem infinit de informaţii e sub nasul tău. Te plimbi tot mai puţin, eşti virusat, interiorizat. Opţiunile ţi se colorează în alt mod.

Apoi, colac peste pupăză, pandemia – soră bună cu viaţa online. Distanţare, spaimă, suspiciune. Relaţiile umane intră în umbră. Rămâi tot mai mult în casă, în…cuşcă, în faţa laptopului. Ce e de făcut? Stai: există filme, spectacole, cărţi, acolo la doi paşi. Eşti atent la bătăile în uşă. Nu mai ai simţul umorului. Ce vei face cu atâtea haine, dacă preferi pijamaua? Deschizi dulapuri, după atâta vreme şi sortezi, ba mai şi arunci. E grav că ţi-ai pierdut simţul umorului, chiar nu ţi-ai dat seama? Pe stradă, eşti cu ochii în patru. Poţi înjura sub mască, poţi vorbi singur. Cei indezirabili nu te recunosc. Protecţie perfectă. Ai o preocupare nouă: ce mască să alegi, ieşind din casă. Dacă eşti profesor, ţii lecţii online, astfel că elevii pătrund oarecum în intimitatea ta.

Cum ne adaptăm? Plantele şi animalele nu stau pe gânduri când se schimbă condiţiile de viaţă. Cactusul are spini, se apără. Noi devenim crispaţi şi ne îndepărtăm de semeni. Focile fac găuri în gheaţă pentru a putea respira. Noi putem despica măştile? Ne dor urechile, ni se aburesc ochelarii. Hai să respirăm mai puţin! Un lucru pozitiv: ne spălăm în neştire, mereu şi mereu, iubim asepticul, dezinfectăm, ştergem, cumpărăm produse de calitate, schimbăm măştile (acest minunat cuvânt, din sfera teatrului –„masca“ – are acum alte conotaţii).

Ce şanse mai are cultura înaltă în universul digital? Unii vor citi mai mult ca înainte. Filme se pot vedea – sigur că nu în condiţiile sălii de cinema. Se poate asculta muzică. Putem scrie, exact ca înainte. Mai greu e cu teatrul, privat fiind de respiraţia sălii, de impactul vibrant. Să nu ne amăgim: nimic nu va mai fi la fel. Secolul preferă o mantie atipică, brodată cu izolare şi restricţii. Să ne adaptăm, să nu disperăm, să fim intuitivi precum focile, să găsim soluţii salvatoare. Să continuăm… Ce zicea Camus? – „numesc adevăr ceea ce continuă“.