Alexander Baumgarten

În Cartea I a Politicii, pe la început, Aristotel îi evocă pe primii oameni spunând despre ei că se descurcau cu un cuţit bun la toate şi că pe vremea lui aşa continuă să trăiască săracii: însă oamenii mândri ai oraşelor străbat voios drumul spre realizarea propriei lor naturi de fiinţe politice specializându-şi instrumentele. Aristotel nu e deloc ironic acolo, însă remarca lui poate fi legată de ceea ce scria Platon, foarte trist, în Timaios, despre craniul omenesc care aduce întrucâtva cu forma sferică a lumii, dar are spărturi şi prelungiri care demonstrează faptul că omul este în lume şi are nevoie de instrumente, pe când lumea nu mai e în nimic şi de aia e perfectă. Aşadar, cu cât ai nevoie de mai multe instrumente, cu atât îţi probezi imperfecţiunea. Şi Diogenes Laertios ne transmite o anecdotă despre Socrate care se plimba prin urbe şi se mira de câte lucruri nu are nevoie.

Epidemia covidului mă pune violent în faţa acestei reflecţii: cei din jur îmi recomandă vesel un număr exploziv de mijloace on-line prin care îmi pot ţine cursurile, eu sunt la începutul semestrului, mă simt bruiat, speriat, blocat, am o angoasă care îmi perforează corpul şi învăţ galopant şi confuz cum să le folosesc. Cu cât ele îmi oferă mai multe forme inteligente de organizare, cu atât mă simt mai dezorganizat şi mai panicat în faţa atâtor avantaje. Ne oprim, cu toată universitatea magiştrilor şi şcolarilor, în faţa unei singure platforme de comunicare, care ne costă scump pe toţi şi a cărei intrare printre noi este aplaudată fără niciun fior dat de bănuiala asemănării calului troian. Putem introduce şi elimina studenţi în ea, putem invita colegi, putem iniţia sau părăsi conversaţii, ne putem seta culorile de fundal cum vrem, putem pune michimauşi oriunde, categorii fixe de partajare se asociază amabil (dar necesar) cu conţinutul gândirii noastre (e ştiinţă? atunci, automat iconiţa cursului meu devine un microscop, deci dintr-o dată pot să simţ cumplit şi să văz monstruos); uite, pot pune la cursul meu de Aristotelism o frunzuliţă dacă vreau, la cel despre Augustin un şerpişor drăguţ. Apoi, pot trimite şi primi notificări (în latină cuvântul se referă la ceva care produce o cunoaştere; în practică, mulţimea notificărilor îmi consumă timpul şi răbdarea pentru a le şterge), pot însoţi cu acorduri muzicale cursul, pot primi şi trimite emoticoane, multe, multe, aparent infinite şi acoperind complet gama sentimentelor pe care mi-aş putea dori să le trimit colegilor mei, iar globul pământesc e setat să îmi arate discret Americile.

Totul este desăvârşit, trebuie să mă bucur, sunt la adăpost de epidemie şi îmi pot transmite firul gândurilor la cursuri. Mă nelinişteşte doar caracterul copleşitor al ofertelor formale pe care le-am înşirat. Reflectez la contrasensul următor: pe de o parte, cursul meu face elogiul exerciţiului mental al abstractizării, al suprimării imaginii cu conceptul, al gradaţiei facultăţilor cunoaşterii, pentru a ajunge la adevăr şi la puterea de a opera cu acesta din urmă, aşa cum spune Aristotel în tratatul Despre suflet. Pe de altă parte, noua formă în care îl prezint face tot ce poate (şi poate!) împotriva conţinutului lui, blocându-mă în lumea experienţei sensibile şi, eventual, imaginative. Totul e drăguţ şi jovial, dar când văd cum studenţii mei umanişti, de la un an la altul, au tot mai mari dificultăţi în a articula fraze cu subordonate complexe, mă întreb dacă nu cumva uriaşa ofertă a platformelor digitale surpă eficient puterea gândirii abstracte şi dacă nu cumva pandemia e ca un accelerator de particule care mă poate ajuta să reflectez foarte serios la efectele ei, acum accidentale, mâine esenţiale: creştere a supravegherii populaţiei, idiotizare prin creşterea mijloacelor de comunicare, izolare în confortul emoticoanelor care nu mai sunt demult actul comun al sensibilului cu facultatea de simţ, cum spunea venerabilul pe care îl predau.