Ion Urcan: Jurnal

Poet şi istoric literar, Ion Urcan (21 septembrie 1955-21 martie 2020) a lăsat, printre alte manuscrise, şi un amplu jurnal, de aproximativ 900 de pagini. După cum ne-a spus soţia lui, scriitoarea Ileana Urcan, însemnările acoperă o lungă perioadă de timp, din 1985 pînă astazi. Publicăm cîteva fragmente, primite de la dna Urcan, căreia îi mulţumim pentru colaborare. (A.)

 

25 iul. ’85

Drum obositor, în zori, la Sângeorz-Băi, cu Ileana, Duca şi Filip, pentru amenajarea muzeului de acolo.

Clădirea muzeului, bună de dărâmat. Renovată în bătaie de joc, arată jalnic – o magherniţă. Obiectele – un talcioc. Masa noastră, la pensiunea „Hebe“, la limita dintre mâncarea omenească şi lături, un amestec apătos şi insipid de orez, cartofi şi sos fără identitate, cu limbă de porc fiartă.

Pentru noapte, ne-au dus în tabăra de pionieri „Hebe“, într-o încăpere numită „izolator“, unde urma să dormim toţi patru. Imposibil de rămas; camera, ca de altminteri întreaga clădire – unde trebuie să vină sâmbătă copii de prin ţară – e şi ea o mizerie cu linoleum scorojit, rupt, slinos, cu un covor de iută pătat de motorină şi plin de praf. Întreaga clădire are un aspect de temniţă, deşi e făcută doar de câţiva ani, anume ca să fie tabără şcolară.

După-masă, drum şi mai obositor la Bistriţa. În autobuzul ticsit, doi ţigani tineri, blonzi, cu mustăţi şi pălării mari, vorbesc, cu o politeţe impecabilă şi cu gesturi colocviale elegante, un dialect frumos, punctat cu abstracţiuni şi neologisme româneşti.

 

2 aug. ’85

Notez noaptea, la 11,30, trezit după un somn de şase ore. Am venit de la slujbă amândoi foarte obosiţi şi, după ce am mâncat, am dormit de la 5,30.

În vara asta, cu zile de toamnă rece şi ploioasă întrerupte de călduri tropicale, reumatismul meu s-a simţit în largul lui.

Am vorbit cu Grigore Bradea pentru Crucea de aer pe care vreau s-o pun la mormântul mamei.

 

5 aug. ’85

Seara la 10, la muzeu, să încărcăm într-o camionetă obiectele pentru „expoziţia omagială“ de la Bucureşti. Vor pleca dimineaţă la 4. Pe la 11, după ce  am terminat, ne-am dus cu toţii la o bere la „Ciocârlia“, în Casa Ion Zidaru. Clădire splendidă, din secolul al XVI-lea, ce trebuia destinată unei instituţii culturale. La 12, drum spre casă, pe o noapte senină, cu aer pur şi înalt. Multe stele, o linişte aproape totală şi nici ţipenie de om în întunericul străzilor curate, cu marginile înţesate de copaci mari. Bocănitul pantofilor pe asfalt şi un fel de ecou vătuit al vocilor noastre. Bistriţa, un orăşel frumos, plin de flori şi nemaipomenit de curat.

 

29 aug. ’85

Am citit Satul şi alte povestiri de Ivan Bunin. Mi se pare comparabil cu zeii prozei ruseşti, dacă nu chiar deasupra lor. Am recitit Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri. Proză excelentă, stăpânită perfect. În nuvelă sau roman, ar fi putut da capodopere. Scrisorile „economice“, de prisos în carte şi puţin cam ciudate.

 

Marţi seara, la Oliv, citesc ultimul volum de versuri al Domniţei Petri. Mă întreabă cum mi s-a părut. Răspund că slab. Cartea, într-adevăr – o sumă de exerciţii sterile, lipsite de substanţă poetică. Sonetele, calpe, făcute cu foarfecele. O formă fixă trebuie să fie strălucită, memorabilă.

Oliv îmi spune că valoarea poetului, a omului de cultură în general, stă în primul rând în moralitatea lui.

 

Pe la amiază, a sosit de la Şieu-Odorhei un tractor cu o luntre monoxilă, găsită de curând de nişte copii care se scăldau în râu. După ce am pus cu toţii mâna şi am dus-o în curtea muzeului, directorul i-a spus lui S. (care se ocupă de  conservare) să ia o perie de rădăcini şi să cureţe barca, să o pună la punct. S. a răspuns că barca trebuie mai întâi măturată şi ştearsă de murdărie, apoi frecată cu peria de rădăcini, operaţii pe care ar fi normal să le execute femeia de serviciu, după care el ar urma să trateze luntrea cu o soluţie fungicidă şi să o impregneze cu ulei de in. Directorul i-a ripostat că asta nu e treabă de om de serviciu, ci de conservator. Nu-şi mai amintea că, de curând, oamenii de serviciu spălau cu nişte perii, de-a valma, în găleţi, cioburile aduse chiar de el de la săpăturile arheologice.

În final, S. i-a spus femeii de serviciu să măture şi să frece luntrea cu peria, însă aceasta i-a răspuns, întocmai ca o servitoare din comedia dell’arte, obraznică şi leneşă dar protejată de favorurile baronului, că ea nu va face aşa ceva, fiindcă „treaba asta nu ţine de ea“, că acolo „trebuie pusă putere“ şi deci e necesar „un bărbat tare“. Replica măturătoarei i-a amuţit pe toţi, dar cea mai haioasă a fost mutra directorului, care exprima o laşitate de nedescris. Chintăuan şi d-na Pop jubilau.

 

Mergând apoi să ne cumpărăm ţigări, S. mi-a spus, indignat, cum G. mereu îi aduce aminte că au copilărit împreună. Chestia asta, mai ales, îl scoate pe S. din sărite. „Cum să copilărim împreună?! Eu nici nu l-am văzut! Stătea pe o străduţă dosnică, într-o casă ţigănească cu fereştile la o palmă de caldarâm. Mă-sa vindea bere la un birt mizerabil, unde se purta rău cu clienţii, nu dădea niciodată restul de la cinci lei cui cumpăra o sticlă de bere. El poate că e chiar ţigan, iar eu am fost băiat de familie bună. Tata era directorul penitenciarului, iar bunicul a avut o groază de pământ. Cum să copilăresc cu el?!“ – splendid, chiar dacă nu întru totul exact, splendid ca atitudine.

Apoi, îmi arată două respectabile doamne în vârstă, care treceau pe stradă: „Le vezi pe astea? Sunt surori. Prin ‘48-’49, dacă nu plăteai cei câţiva lei pentru chirie sau curent, venea unul de la primărie cu căruţa şi-ţi lua din casă ce găsea: covorul, masa, aparatul de radio. Ele, când l-au văzut că vine, s-au dezbrăcat în pielea goală, în casă. Când s-a uitat ăla prin geam şi le-a văzut, a luat-o la sănătoasa, nici nu le-a căutat mai mult“.

 

7 aug. ’85

Scriu puţin. Cartea, la care mă gândesc tot mai mult ca la un remediu împotriva inutilităţii – de fapt, împotriva a tot ceea ce e urât şi opresiv în viaţa pe care o duc – se întrevede încă greu.

De ce scriu atât de puţin? Nu vreau să spun că ar trebui neapărat să scriu mult, dar un ritm de cinci-şase texte pe an este infim. E prea puţin ca să fii prezent, astăzi, când argumentul cantitativ e o obsesie a celor ce scriu, ca şi a celor ce nu scriu.

Ştiu bine că snobismul cărţii pe an calendaristic, de care toţi sunt bântuiţi, e mai degrabă o prostie, dar asta nu mă justifică. Ar trebui să scriu nu doar ceva mai mult, ci şi mai bine!

 

De câteva zile, sunt nişte dimineţi senine, de o limpezime nefirească. Mi-ar plăcea să fiu liber şi să călătoresc de unul singur.

 

23 aug. ’85

Între 14 şi 19 august m-au trimis la Bucureşti, pentru „expoziţia omagială“. Timp de o săptămână, băiat la toate. Trap epuizant prin Muzeul de Artă al RSR şi prin capitala caniculară.

L-am cunoscut pe Bedros Horasangian, căruia i-am dus câteva cărţi de la Oliv. Armean mic, îndesat, bărbos, jovial, extrem de inteligent. Românească uşor marcată, în ceea ce priveşte intonaţia – altminteri perfectă. La întrebarea mea, puţin deplasată, dacă este armean practicant şi cunoaşte limba, a răspuns grăbit: „Da, dar sunt scriitor român!“ Graba lui de a-mi răspunde astfel trădează o anume anxietate. E de vină, probabil, pe lângă teama de Securitate, naţionalismul dâmboviţean, care văd că face ravagii.

Acum o Săptămână, deci vinerea trecută, un oarecare cu nume caraghios, din anturajul lui Barbu, le făcea lui Bedros şi lui Groşan un veritabil proces de intenţie. Îi găsea, chipurile, talentaţi dar lipsiţi „de o orientare estetică justă“. Probă de absurd şi de ridicol. Cum poate fi orientarea estetică justă sau injustă? Ea poate deveni astfel doar sub tutela ciomagului ideologic. Aceşti oameni vor să impună din nou o literatură stupidă, propagandistică, vinovată tocmai de păcatele pe care crede a le găsi bunei literaturi de astăzi. Să-l învinuieşti pe altul tocmai de păcatele tale!

 

La bistroul „Simplon“, doi frăţiori, un băiat şi o fetiţă de patru-cinci ani, blonzi, zdrăvenei, mânjiţi pe mâini şi pe obraji, cu hăinuţe întregi dar murdare. Stăteau pe treptele din faţa intrării şi lingeau pe rând dulceaţă dintr-o alveolă de plastic. Alta, neîncepută, o păstrau pe mai târziu. Români sau probabil ţigani din rasa blondă. Înfrigurarea, graba înfometată cu care lingeau dulceaţă, dându-şi febril unul altuia micuţa cutie. Fetiţa, cu o neverosimilă expresie de îndârjire matură pe chip. În mod sigur, nu erau cerşetori: nici măcar nu se uitau la trecători, necum să ceară sau să întindă mâna. Ei se descurcau singuri, şi atât. M-am şi văzut săturându-i tobă, pe amândoi, cu patruzeci-cincizeci de lei, dar m-a blocat viziunea părintelui intrigat (sau poate chiar ofensat!) care putea fi prin preajmă.

 

În hol la hotelul „Union“, un cuplu de chinezi cu patru mici copii dolofani, îmbrăcaţi în şorturi, tricouri şi şepci occidentale. Ciripeală necontenită, neastâmpăr de cuib de rândunici. Văzându-mă că scriu (făceam procesul-verbal să predau expoziţia), au cerut tatălui lor creioane şi hârtii, apoi s-au apucat să deseneze – cu surprinzătoare îndemânare şi fantezie – şi să-mi arate întruna micile năzbâtii, vârându-mi foile sub nas, ciripind şi făcând un haz nemaipomenit, încât toată lumea din hol se uita la ei cu vădită încântare. Pentru prima oară văd feţe de chinezi destinse, liniştite, demne, fără acel aer reţinut, impenetrabil, suspicios şi timorat.

 

Bucureşteanul de rând.

În parc la Ateneu, aşteptând să treacă vizita cuplului Ceauşescu, ca să predau expoziţia. Pe bancă, lângă mine, câţiva oameni mai în etate. Doi soţi, discutând despre ce „s-a dat“ peste zi. S-au ales cu doi pui congelaţi într-o plasă. Pe poşeta doamnei (muşama neagră) se plimba o gâză. Au prins-o şi discutau dacă s-o omoare sau nu. „N-o omorî, este o gărgăriţă din aia mare“. „Ba nu, intervine altcineva, e o gărgăriţă de haine“. „A, răspunde soţul, e o gărgăriţă…“ După care o ia şi o pune pe trotuar, în faţa mea. Văd cu stupoare că e un gândac de Colorado şi le spun ce este. „Doaaaa?!“ – mă întreabă miraţi şi transmit şi celorlalţi : „E un gândac de Colorado!“ Oare aceşti oameni bătrâni n-au văzut în viaţa lor o grădină de cartofi?! Au peste şaizeci de ani şi nu ştiu – incredibil! – cum arată gândacul cartofilor! Ce ştiu aceşti oameni?!

La fel de interzis rămân când, ridicându-se să plece, după ce stătuseră o oră alături de mine, se întrebau unii pe alţii de ce e adunată lumea în faţa Muzeului de Artă. „E înăuntru Ceauşescu, le răspund, vizitează o expoziţie de 23 August“. Iarăşi acel „Doaaaa?!“, ca picat din lună, după ce o oră întreagă văzuseră cordoanele de miliţie, lumea cu pancarte, portrete şi eşarfe, ce aştepta aliniată în faţa intrării Muzeului, la cincizeci de paşi de parc.

 

Sâmbătă, 14 sept. ’85

Am citit, ieri, Merele antonovka de Bunin. Nu e, de fapt, o povestire, ci un efluviu de nostalgie tiranică, incontrolabilă. Poezie autentică a pământului şi a sufletului rusesc. Înainte, însă, aceasta a fost o realitate a acelui pământ şi a vieţii lui Bunin însuşi, iar când ţi se ia aşa ceva, nu e de mirare că deteşti Revoluţia cum a detestat-o Bunin.

 

Ieri, zi rece, frumoasă, de toamnă. In ultima vreme, dorm foarte mult şi am o continuă stare de somnolenţă.

 

Marţi, 23 sept. ’85

Duminică, pe str. Cuza Vodă 8, să cumpăr cărţi de la un bătrân polonez. D-l Skibniewski, emigrat în 1939, la împărţirea Poloniei, s-a stabilit la noi în ţară. A lucrat mulţi ani ca agronom la ICAR Bistriţa, de unde are o pensie, iar acum vrea să se reîntoarcă în Polonia. Un bărbat blond, filiform, extrem de slab şi de palid, străveziu aproape, dar vioi, deşi are către 70 de ani. Foarte distins, cu trăsături fine, ochi limpezi albaştri, zâmbet blând, puţin stânjenit de situaţie: îşi vinde cărţile. Este urmaşul unei familii de nobili, rămas holtei.

Sora lui, venită de câţiva ani să-l îngrijească, este o boieroaică educată la Paris şi a călătorit în toată Europa. Soţul ei a luptat în RAF, în brigăzile poloneze. Şi ea, blondă, aproape deloc încărunţită, însă potrivită la statură şi de o corpolenţă  sănătoasă, are aerul unei preotese de ţară din Ardeal, femeie împlinită, care a crescut o casă de copii şi şi-a slujit soţul cu credinţă toată viaţa, iar acum îşi trăieşte bătrâneţea cu cinste, seninătate şi înţelepciune.  Privirea pătrunzătoare şi fineţea zâmbetului sunt, însă, de pe alte meleaguri, iar „sângele albastru“ e vizibil, în ciuda hainei modeste.

Casa în care locuiesc acum a fost a unui alt frate de-al lor, care, după ce a stat multă vreme în România, a fugit în RFG, aşa că statul român a confiscat clădirea, dar li s-a permis fraţilor transfugului să rămână în ea, în calitate de chiriaşi.

Văzând că iau cărţi franţuzeşti, doamna mă întreabă pentru cine le cumpăr. Când îi spun că pentru mine, începe să-mi vorbească franţuzeşte, aproape impecabil (nu-şi mai aminteşte unele cuvinte: „O, mon Dieu, j’ai oublié mon français“). Povestindu-mi istoria cu casa, îmi spune: „Croyez-moi, monsieur, je ne regrette point cette maison. Nous avons perdu des maisons pas comme ça. Nous avons perdu l’hôtel de la famille et de très belles maisons, en Pologne. Ma foi, nous avons perdu des choses. Je regrette plus ces livres trempés (e vorba de recentele inundaţii) que cette maison-là“.

O ţaţă din vecini îşi iţeşte capul peste gard şi-i strigă în graiul neaoş local: „Dòmnă, ţ-am scos şî dumñitale morcojii şî şeapa!“ – la care ea îi răspunde în cea mai corectă românească literară: „Stai puţin, Măriuţă, că vin eu imediat până la tine!“

 

27 oct. ’85, duminică

De „Ziua recoltei“, în piaţă. La ora 9, încă brumă în locurile umbrite. Mesele lungi de ciment, aproape goale. La două-trei rânduri de mese, câţiva precupeţi cu rădăcini de hrean, gogonele verzi, mărar, cimbru, crizanteme atinse de ger. Foarte puţine fructe. Pe latura dinspre stradă, plase de rafie, borş şi moare de varză. În spate, la chioşcurile „Gostat“, se dădeau la un ghişeu cutii cu fulgi de fasole. La coadă, vreo cincisprezec-douăzeci de oameni. Vânzătorul, un tânăr arogant, bine îmbrăcat, se certa cu o femeie căreia nu voia să-i schimbe două cutii defecte, din care curseseră fulgii. Un domn lua apărarea femeii, spunându-i vânzătorului că mâine îşi va căuta de lucru în altă parte, dar nu părea nici el convins de ceea ce spunea.

La 10, ne-am întors acasă cu toţi banii în buzunar şi cu plasa goală. La radio, cântece despre toamnă. Pe cer, huruit de elicoptere. Ştabii de la partid, poate chiar Ceauşescu în persoană, se duc la Dealul Negru, la vânătoare. Zi minunată de toamnă târzie. Până seara, am citit E. M. Forster, Aspecte ale romanului.

 

Vineri, 15 nov. ’85

Zile de ploaie, nu prea reci. Căldură avem câte două-trei ore pe zi, dimineaţa şi seara. Curentul se întrerupe mai rar şi pentru mai puţin timp, probabil datorită vremii îngăduitoare sau drept consecinţă a militarizării „sectorului energetic“.

La muzeu, acelaşi marasm. Suntem, cu scurte întreruperi, într-un perpetuu şantier. Aceeaşi muncă de salahori, decoratori etc., care, de doi ani încoace, ne dă tuturor sentimentul inutilităţii şi al descalificării. Sunt hotărât să mă întorc, cu prima ocazie, în învăţământ. Dar când va fi această ocazie?

 

Sâmbătă, 16 nov. ’85

Ieri, după o zi goală, petrecută în biroul neîncălzit, m-am întors acasă îngheţat. Afară, vântul tăios aducea fulgi rari. Soarele, într-o spărtură de nori, spre apus, mare, nefiresc de mare şi galben. Pe clădirile din faţa mea, o ciudată lumină de amurg aprindea geamurile şi îndepărta halucinant perspectiva, mântuind pereţii de greutatea lor de piatră, dându-le o faţă iluzorie şi contopindu-i cu aerul ce părea, lânced şi rarefiat, gata de plecare de pe această lume. Spre apus, soarele părea să ducă totul în lumina lui galbenă, retrăgându-se dinaintea norilor îngheţaţi şi grei, ce veneau dinspre munţi.

Lumea împărţită în două, între toamna luminată, pornită spre apus, târându-şi după sine peisajul în tonuri calde ca pe un decor pictat – şi o iarnă nocturnă, cu vânt puternic, aducând dinspre munţi, odată cu întunericul, învălmăşeala de nori sumbri, grei, din care curgeau protuberanţe îngheţate, flăcări metalice de un alb sclipitor, cositorit.

 

Vineri, 29 nov. ’85

Aseară, în timp ce dormeam, a venit la uşă un soldat cu o hârtie care-mi cere să merg, în 2 decembrie, la comisariatul militar pentru o verificare medicală.

Săptămâna trecută, vineri, au venit în oraş, pentru centenarul Rebreanu, mulţi scriitori din Bucureşti, chemaţi prin UTC. „Generaţia ’80“ (Nedelciu, Iaru, Lefter, Cuşnarencu, Iliescu şi nu mai ţin minte cine) – toţi, fără excepţie, oameni modeşti şi serioşi, tipi civilizaţi, cultivaţi, decenţi, contrar publicităţii ce li se face în anumite cercuri.

L-am întâlnit pe Groşan, pe care l-am invitat acasă. Am stabilit împreună să merg sâmbătă seara, la 9, să-l iau de la hotel. La ora cu pricina, îl găsesc în restaurantul hotelului, în compania unei dame din oraş, pe care o cunosc. Moment uşor penibil, confuz. Se scuză şi mă roagă să revin duminică seara la 8, lucru pe care, bineînţeles, nu-l fac. Pleacă duminică, cu trenul de noapte. Luni, mă întâlnesc întâmplător, pe stradă, cu dama din restaurant, care-l scuză că nici duminică n-a putut fi, la 8, la hotel (mai lipsea să mă fi dus iar!) şi mi-a lăsat la ea o carte cu dedicaţie.

La casa de cultură, luni, întâlnirea cu delegaţia Uniunii Scriitorilor, la care au vorbit DRP, Ungheanu, Ioan Alexandru şi alţii, mai mărunţi. Toţi, cu discursuri inadecvate publicului foarte eterogen. Au citit lungi comunicări ocazionale, fără prea mare interes. A fost şi fiica scriitorului, o bătrânică din alte vremuri, înduioşătoare ca un copil îmbătrânit fără vreme.

Ioan Alexandru, în mare formă. După ce a fost prezentat de către oficialităţi drept „tovarăşul I. A.“, a început direct cu Cain şi Abel. Idei naţionalist-religioase, un limbaj de ieremiadă, cu gestica şi tonul dezlănţuit, de profet în transă ori de posedat. În rândul auditoriului, tensiune maximă. O bună parte a sălii, plină cu preşedinţi de sfat popular de la ţară şi tot felul de activişti, l-a considerat beat, şuşotindu-şi unul altuia epitetul.

Oficialităţile, foarte încurcate şi jenate, foindu-se caraghios pe scaune, îl priveau ca pe un dement stânjenitor care nu trebuie oprit, pentru că este cunoscut de toţi ca un cal breaz, dar, desigur, nici nu trebuie luat în serios. Superioritate, condescendenţă. După ce şi-a terminat cuvântul, poetul s-a întors la locul lui, unde se ştergea de transpiraţie (asudase vorbind!) cu gesturi de ţăran la coasă, a băut apă ţinând paharul cu amândouă palmele, ca pe o ofrandă, apoi s-a liniştit şi pe chip i s-a întipărit o seninătate de copil.

Pentru mine, experienţa a fost tulburătoare. Nimic mai nepotrivit ca alăturarea dintre acest om şi membrii nomenclaturii locale, ca două substanţe ce nu se pot combina în vecii vecilor, oricât te-ai chinui să le amesteci. Aşa trebuie să fi arătat inspiraţii, marii profeţi sau întemeietori de religii. Un spirit religios profund şi autentic, altminteri decât lasă să se înţeleagă poezia lui imnică excedentară şi dubioasă din ultima vreme. Merită să reiau scena mai în amănunt, când voi avea timp.

 

Vineri, 6 dec. ’85

Ieri am stat acasă, în ziua mea liberă, şi am scris. Caraşii pe care i-a cumpărat  Ileana miercuri de dimineaţă n-au murit încă toţi. Au rezistat fără apă aproape douăzeci şi patru de ore, vreo trei dintre ei. I-am pus, pe la 9, în apă şi toţi trei şi-au revenit complet. M-a apucat iar mila aceea nesfârşită de bietele vietăţi şi mi-a trecut prin cap să-i duc, într-o pungă cu apă, să-i arunc în râu, dar mi-am dat seama că nu vor avea prea multe şanse, râul fiind acum aproape secat şi extrem de poluat.

M-am şi văzut încercând să cobor de pe malul înalt, abrupt, până la firul de apă murdară şi adâncă de-o şchioapă, cu punga cu peştii în mână, sub eventualele priviri ale trecătorilor „serioşi“. Pe ceilalţi i-am lăsat 24 de ore să se asfixieze, iar pe ăştia, fiindcă au fost mai tari, îi iert. Pe ceilalţi, desigur că n-am să-i arunc, ci am să-i mănânc fripţi. Milă de babă caraghioasă.

Deci, ori e una, ori e alta. I-am luat din apă şi, ca să sufere cât mai puţin (dar, de fapt, totul), i-am pus în lighean peste ceilalţi, după ce le-am aplicat câte o lovitură scurtă, precisă, cu mânerul unui cuţit greu, în cap. Au murit instantaneu, îi simţeam cum mi se încordau şi fibrilau, o secundă, în palmă, apoi se destindeau definitiv. Dacă mănânc carne cu plăcere, atunci să-mi rezolv pe cont propriu mustrările de cuget, fără să mă joc de-a destinul cu trei peştişori, mâncându-i pe ceilalţi zece care n-au putut rezista.

Aud, de multe ori, oameni vorbind – chiar în ziare am citit uneori – tot felul de lucruri despre abatoare, mai ales poeţii fiind sensibili la viziunea carnagiului, a hecatombei. Dar, cu bucăţica, tuturor ne place carnea. E, într-adevăr, ridicol să ne îngăduim sensibilităţi absurde, principial interzise. Animalele de sacrificiu au şi ele demnitatea lor naturală, pe când a noastră, fiindcă gândim şi vorbim, e într-o permanentă primejdie.

 

Vineri, 13 dec. ’85

Ieri, întorcându-ne de la slujbă, Ileana a intrat în cofetăria de lângă poşta nouă, să cumpere ceva. Pe trotuarul din spatele poştei, venea o femeie. Un mantou bej impecabil, perfect croit, pe un corp zvelt dar împlinit, la apogeul feminităţii. Trăsături distinse dar schimonosite de efort. Cizme echtesLeder, lungi, gri-bej, puţin mai închise decât mantoul, şi ele perfect mulate pe un picior cum scrie la carte, atât ca linie cât şi ca proporţii. Pălărie de fetru autentic, bleu-ciel, cu boruri nu prea ample. Eşarfă albă. Pe umeri, o geantă dolofană. Aşişderea, în ambele mâini, câte un gentoi, plus pungi de plastic. Le ducea greu, noroc că tocurile cizmelor, deşi înalte, nu erau prea subţiri. Se îndoia înainte din mijloc, iar geanta de pe umăr o înclina şi într-o parte. Părea o servitoare frumoasă dar nedreptăţită de soartă, care beneficiază clandestin de garderoba stăpânei, şi care ţine să demonstreze că ştie să poarte haine de doamnă cu aceeaşi vrednicie cu care duce coşniţele. Încâlcită printre genţi, pungi şi plase, i se ghicea poşeta.

În ultimul timp, am citit D. Constantin – Inteligenţa materiei, Borges – Cartea de nisip, S. Vlad – Frigul verii. Recitesc romanele bretone. O permanenţă, Biblia.

 

Duminică, 15 dec. ’85

Ieri am cumpărat un foarte frumos brăduţ, pentru pomul de Crăciun.

Aseară am fost cu Ileana la şcoala de muzică, unde ne-a invitat Cristina S., pentru o „seară de iarnă“. Un program cu piese scurte şi accesibile, pentru copii, din Schubert şi Schumann. Vreo zece copii, cel mai mic de cinci ani, cel mai mare de doisprezece, au recitat poezii adecvate vârstei, alese probabil de Oliv, din Şt. O. Iosif, I. Vinea, O. Cazimir, E. Farago ş. a. Poeziile, în tematica pieselor. Întrucât publicul, vreo treizeci de persoane, s-a compus exclusiv din părinţii copiilor şi câţiva prieteni ai profesoarelor, pruncii s-au purtat fără farmec. Pianistele, nu prea degajate, dar în mână. Piesele, o mică bucurie.

 

Aseară, după ce ne-am întors acasă cu nostalgia progeniturii – nedeclarată, desigur –, la radio se anunţă că şeful statului, nemulţumit de indicele natalităţii, vrea să mai înăsprească constrângerile în acest sens, şi, printre alte „măsuri“, va spori şi „contribuţia fixă a persoanelor fără copii“. Ne mai lipseşte peticul de pânză cusut pe haină, apoi închisoarea sau lagărul.

 

17 dec. ’85

Ieri dimineaţa, zăpadă de o palmă. Peste zi s-a topit. Acum plouă.

Am avut, ieri, o zi grea, plină de umilinţa şi durerea sterilităţii noastre. Venită în vizită la soţ, în biroul nostru, Ioana ne-a prezis că nouă o să ne sporească amenda lipsei de copii în raport dublu sau triplu faţă de cât o să le crească lor alocaţia pentru prunci. Ileana, enervată, s-a dus la fereastră şi nu i-a mai acordat nici o atenţie. Atunci, Ioana a început să relateze, detaliat, cât de mult a mâncat aseară băieţelul lor, cum nu-l mai puteau sătura şi cum, toată noaptea, le-a cerut ceai. Mi se adresa mie, dar nici eu n-o ascultam decât de ruşine. Până la urmă, a cedat. Mă uitam la Vasile, care nu şi-a ridicat ochii din podea.

La amiază, Ileana s-a dus la Casa Argintarului, după salarii. Acolo, Lazăr, afumat, i-a spus, de faţă cu toţi colegii, că el s-a gândit să se organizeze Moş Crăciun pentru copiii salariaţilor muzeului, iar Moşul să fie Urcan, Sângeorzan – sau Duca, a adăugat el, când a văzut cum îl priveşte Ileana – fiindcă respectivii n-au copii şi nu vor fi recunoscuţi de aceştia. Ileana l-a pus la punct, prompt, în prezenţa tuturor, după care nu i-a mai adresat nici o vorbă.

Aseară, la ora de germană, m-am descurcat bine. Am luat „vacanţă“ până după sărbători.