PETRIŞOR MILITARU: O REVIZUIRE SPUMOASĂ A ISTORIEI LITERATURII SAU DESPĂRŢIREA DE G. CĂLINESCU

În 1941, G. Călinescu publica Istoria literaturii române…, avându-l ca model pe Francesco de Sanctis (Storia della letteratura italiana, 1870-1871) şi dădea culturii noastre un tom care stabilea canonul literaturii române (1521-1940) ce configura mentalul colectiv românesc prin raportarea la cele patru mituri identificabile în imaginarul antropologic autohton. Deloc întâmplător, cea mai recentă carte publicată de Cătălin Ghiţă (O scurtă istorie ironică a literaturii române. În Contrapunctul lui G. Călinescu, Craiova: Aius, 2020) se deschide cu o succintă analiză la rece tocmai a acestor patru mituri întemeietoare pentru neamul românesc: i) cel al lui Traian şi al Dochiei (în care „Traian se hârjoneşte pe pajiştile alpine ale proaspăt anexatei provincii Dacia, în tentativa de a-şi face poftele cu casta fiică a lui Decebal”, p. 32); ii) Mioriţa („baciul moldovean are o relaţie cel puţin stranie cu oaia favorită, convertită […] în instrument confesional, la limita inefabilului, care, precum ştiu deja alpiniştii, ameninţă structura antropică a oricărei stâni din Carpaţi“, p. 33); iii) mitul Meşterului Manole (în care acest „Arthur nord-dunărean […] recurge la scenarii compensatorii revelate oniric“, p. 35) şi mitul erotic al Sburătorului („un incubus, cum i-ar spune literatura horror, sau un vampir goth, conform scenariilor de televiziune din secolul al XX-lea“, p. 37). Dacă Istoria… călinesciană apărea într-un moment în care literatura noastră avea probleme de statut şi căuta să se legitimeze în faţa celorlalte literaturi europene, în prezent Cătălin Ghiţă consideră că istoria literaturii române are nevoie de un reboot menit să aducă în prim-plan o viziune adecvată vremurilor actuale. Scurta istorie… se structurează în şase capitole, la care se adaugă o introducere şi câteva concluzii. Primul este dedicat miturilor fundamentale, iar al doilea, „Începuturi tardive: 1698-1839“, ne izbăveşte de primele iluzii privind istoria noastră literară: Scrisoarea lui Neacşu din Dlăgopole e o scriere pur administrativă, iar Macarie, Eftimie şi Azarie, ca şi Neagoe Basarab, Varlaam şi Antim Ivireanul au scris texte slavoneşti care cinstesc istoria culturală a Bisericii Ortodoxe, neavând din perspectiva conceptului de intentio auctoris nicio acoperire în plan estetic.  Pe lângă aceşti autori ce reprezintă „filonul scriptural“, mai există şi „filonul oral“ (Alexandria, Albinuşa Fiziologul, Archirie şi Anadan, Esopia ori Varlaam şi Ioasaf), cărţi populare naive care ţin de domeniul antropologiei. La acestea se adaugă versuri în limbi străine ale cărturarilor medievali (p. 45): Petru Cercel, Nicolaus Olahus, Miron Costin, Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu sau Dosoftei, cel „inspirat“ de Jan Kochanowski. Urmează perioada cronicarilor munteni (Stolnicul Constantin Cantacuzino – „singurul erudit dintre munteni“, Radu Popescu – „cel mai simpatic pamfletar“ din literatura română veche şi Radu Greceanu) şi moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), niciunul dintre ei nepropunându-şi „să scrie literatură artistică“. Abia cu Dimitrie Cantemir (1673-1723) asistăm la „primul moment real din istoria scurtă a literaturii române” (p. 60, s.n.), moment contracarat de apariţia poeţilor Văcăreşti, dar şi a lui Costache Conachi sau a „ludicilor plebei“ Barbu Paris Mumuleanu, Anton Pann şi Ioan Prale, neotrubaduri cu primordiale în apariţia manelelor din spaţiul mioritic. Textul dedicat filosofului Eufrosin Poteca ce evocă vizita pe care înalta faţă bisericească o face în prima sa vizită la Pesta unde „îşi poartă paşii sfinţiţi spre o casă de toleranţă“ (pp. 75-78), ca şi comentariul despre textul-manifest Introducţie al Daciei literare (1840, p. 93) sunt printre cele mai spumoase din carte.

Al treilea capitol, succint intitulat „Ambiţie şi revoluţie: 1840-1865“, se deschide cu autori ca Grigore Alexandrescu, I. Heliade Rădulescu (adept al excesului de „sublim mitic“), Kogălniceanu, Alecu Russo, Negruzzi şi Bălcescu şi se închide cu Bolintineanu, Boliac, Andrei Mureşanu, Alecsandri, Odobescu, Nicolae Filimon, B.P. Hasdeu şi Ion Ghica, cel înzestrat cu „o îndrăzneală epică ieşită din comun“. „Progres accelerat: 1866-1900“ se numeşte cel de-al patrulea capitol al cărţii, ce începe cu Societatea Junimea („fără de care cultura română ar fi fost infinit mai săracă“) şi merge pe acelaşi ton critic dezinvolt până la Coşbuc, „cel mai insidios revenant din literatura română“ (p. 190). Aici ne atrage atenţia analiza la Povestea poveştilor de Ion Creangă prin prisma conceptului de political correctness (pp. 159-160). Penultimul capitol, „Iluzii sfărâmate: 1901-1920“, cuprinde un interval istoric în care se înscriu scriitori ca Octavian Goga, Sadoveanu, Alexandru Davila până la poeţii simbolişti, unde Bacovia ar fi putut fi „un personaj demn de anarhiştii din Demonii lui Dostoievski“ (p. 224). Liviu Rebreanu (cu care încetează „idealizarea omului de la ţară“ în literatura noastră, p. 237) este prozatorul cu care începe capitolul final, având un titlu sugestiv – „Incertitudini şi ameninţări: 1901-1920“, în timp ce Hortensia Papadat-Bengescu este descrisă ca fiind „o romancieră autentică, profundă şi novatoare, pe care nu-mi permit s-o ironizez nici măcar în aceste rânduri degrabă însăilate” (p. 237), un bun prilej pentru a aduce unele edificări terminologice precum cele dintre conceptul de literatură feminină şi cel de écriture féminine (p. 283).

Având în vedre analizele menţionate anterior şi faptul că modele mărturisite ale lui Cătălin Ghiţă sunt Eugen Ionescu (cel din volumul Nu, 1934), Mircea Martin (G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române, 1981) şi Eugen Negrici (Iluziile literaturii române, 2008), putem vedea în această carte şi o „nicasiană“ despărţire de G. Călinescu: pentru Cătălin Ghiţă opera lui G. Călinescu serveşte drept pretext şi context spre a revizui literatura română din perspectiva criticii actuale şi lumii prezente. Acest tip de „despărţire“ reprezintă o delimitare pe care numai un connaisseur şi-o poate „permite“. În plus, pe urmele lui Al. Paleologu (cel din Amicus Plato…) a cărui carte „ţinteşte cu maximă precizie nucleul idiosincratic al sistemului noician“ (Cristian Bădiliţă), mutatis mutandis afirmaţia este valabilă şi în raportul Cătălin Ghiţă vs. G. Călinescu. Nu numai că scriitura universitarului craiovean este degajată, dar asumată, liberă, dar nu delirantă, ironică, dar argumentată, însă chiar şi formatul Scurtei istorii ironice… (tip Le Livre de Poche) merge în răspăr cu masivitatea şi densitatea Istoriei… călinesciene. Deşi tonul general al volumului este unul demitizant, demersul său, este, în fond alternativ (à la Michel Onfroy), restructurant, propunând o nouă perspectivă asupra canonului literar românesc. Pe lângă micile şi savuroasele ironii, există şi exemple fecunde pe care eruditul comparatist le aruncă discret ca pe nişte seminţe ce pot sta la baza unor studii comparatiste: de pildă „similitudinile frapante” dintre Ţiganiada lui Budai-Deleanu şi The Dunciad (1743) a lui Alexander Pope (pp. 73-74), romanul Amândoi de Rebreanu şi policier-urile lui Georges Simenon sau Raymond Chandler (p. 236) ori poezia Măgarii şi libertatea (1935) a lui Al.O. Teodoreanu ce anticipează trama din Ferma animalelor (1945) a lui Orwell (p. 255). Semnificativă este şi ideea de „contrapunct“ din subtitlul volumului, ce în plan metodologic, constituie un transfer de tip interdisciplinar din domeniul teoriei muzicale în sfera istoriei literare, menit să ne arate că demersul critic se bazează pe suprapunerea a două sau mai multe linii discursive de sine stătătoare, sustenabile la nivel argumentativ fiecare în parte, dar care dau un tot organic sau o viziune mult mai complexă, actuală şi savuroasă asupra istoriei literaturii române. Această carte a lui Cătălin Ghiţă nu face decât să întărească schiţa de portret pe care Al. Cistelecan a trasat-o cu o măiestrie de esenţă orientală: „Cătălin Ghiţă e un erudit (asta fără-ndoială) nonşalant, cu rigoare la idee, dar destins şi simpatic la tratare“.