CRISTIAN VASILE: SCRIITORII ROMÂNI, ANTICHITATEA GRECO-LATINĂ ŞI STUDIILE CLASICE

Mai ales după 1947, comuniştii români – pe urmele sovieticilor – au început să asocieze Roma antică îndeosebi cu imperialismul (occidental) şi cu sclavagismul. În aceste condiţii, schema marxist-leninistă privind istoria avea să îşi pună amprenta şi asupra studiilor clasice. Declinul acestora îndeosebi în primul deceniu postbelic a fost accentuat şi de pierderea unui mare clasicist, profesorul Nicolae I. Herescu, animatorul Institutului de Studii Latine, care după 23 august 1944 a ales să nu se mai întoarcă în România aflată în curs de comunizare. Odată cu el s-a stins şi Revista clasică (subintitulată Orpheus Favonius), una dintre cele mai prestigioase publicaţii de profil. Într-o epocă de atotputernicie în spaţiul ideologic a unor factori decizionali precum Leonte Răutu, Iosif Chişinevschi, Mihail Roller et al. dispare şi Anuarul Institutului de Studii Clasice de pe lângă Universitatea din Cluj odată cu Institutul de Studii Clasice. Specialiştii în studii clasice rămaşi în ţară au fost constrânşi să se adapteze noului context, unii dintre ei făcând mari compromisuri politice – precum Constantin Balmuş – alţii fiind supuşi unor periodice demascări şi hărţuiri (cazul profesorului Dionisie M. Pippidi căruia cerberii ideologici i-au reproşat o atitudine de „împăciuitorism“ faţă de regimul politic „monarho-fascist“ din Grecia). În acelaşi timp, nu au scăpat de critici vehemente nici chiar unii intelectuali ataşaţi de regimul comunist precum Iorgu Iordan şi Alexandru Graur, acuzaţi inclusiv de ataşament suspect faţă de lingvistica romanică. Abia spre finele anilor 1950, domeniul va cunoaşte o revigorare determinată de factori obiectivi (diminuarea radicalizării totalitare) şi subiectivi (nevoia de legitimare internă a regimului comunist autohton corelată cu tentativa de instrumentalizare a unor scriitori antici legaţi de spaţiul românesc). Spre exemplu, poetul Ovidiu avea să fie evocat chiar într-o şedinţă festivă a Marii Adunări Naţionale la 20 septembrie 1957, iar în anii 1957 şi 1959 autorităţile au avizat favorabil apariţia periodicelor Revista de filologie romanică şi germanică şi, respectiv, Studii clasice. Pe de altă parte, latina şi elina au devenit după 1948 un soi de fruct oprit într-o ţară care cunoştea nu doar sovietizarea, ci şi rusificarea (slavizarea), aşa că unii intelectuali (precum tânărul istoric Şerban Papacostea) au început să ţină jurnal în limba latină (genul acesta de diarişti a apelat la insolitul refugiu lingvistic nu atât din frondă, cât din prudenţă, socotind că – odată descoperit de către Securitate sau de alte organe represive/ideologice – textul subversiv va fi mai greu de descifrat).

Destinul studiilor clasice şi reflectarea culturii greco-latine în operele scriitorilor autohtoni au făcut obiectul unei cercetări de tip monografic care a fost publicată acum câţiva ani – v. Alexandra Ciocârlie – În oglinda antichităţii. Scriitorii români şi cultura greco-latină, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 264 p. Deşi planul politic este mai puţin prezent în carte, el nu lipseşte; însă miza autoarei este aceea de a surprinde în primul rând modul de asimilare a valorilor antice de către scriitorii români de-a lungul ultimelor secole (p. 7). A luat în considerare scriitori din trecutul mai îndepărtat, moderni şi contemporani, de la Ion Budai-Deleanu, Mihai Eminescu la Radu Petrescu, Octavian Paler şi Gheorghe Crăciun. În literatura română, „amprenta Antichităţii greco-latine se lasă mai greu desluşită decât prezenţa unui model francez, italian ori german“, însă „există un număr destul de însemnat de opere literare româneşti de inspiraţie antică“ (p. 5). Tocmai din acest motiv o selecţie – care a însemnat şi excludere – a fost inevitabilă, iar criteriul care a ghidat trierea pare să fi fost relevanţa scriiturii şi a autorului în ansamblul abordărilor beletristice, în special din secolele XIX şi XX.

O idee care apare în mod recurent în carte este aceea că scurgerea timpului nu împiedică neapărat înţelegerea şi asumarea valorilor Antichităţii, iar autoarea ilustrează fericit acest punct cu citate din diverse texte ale unor scriitori importanţi. Există şi situaţii (aparent) paradoxale precum cea a lui E. Lovinescu, la bază profesor de limba latină, care devine istoricul şi criticul literar promotor al modernismului, al unei literaturi contemporane ce nu are foarte multe în comun cu scrierile autorilor antici greco-latini (pp. 17-25).

Planul de reformă cultural-ideologică pe linie marxist-leninistă propus în 1955 de Mihai Ralea Comitetului Central al PMR, conceput probabil cu voie chiar de la Gh. Gheorgiu-Dej, propunea timid, indirect, inclusiv reabilitarea studiilor clasice şi a publicaţiilor academice de specialitate. În acest context, apare revista Studii clasice, iar Tudor Vianu – cel mai bun prieten al lui Ralea – poate publica într-un mod mai dezinhibat, nu sub presiunea infernală de la începutul anilor 1950, mai multe mărturii despre formaţia sa clasică şi chiar studii dedicate antichităţii şi literaturii latine (Renaştere şi Antichitate, spre exemplu, text evocat şi de Alexandra Ciocârlie în volumul său – pp. 62 şi urm). Pe de altă parte, organele represive comuniste şi birocraţia cultural-ideologică îl repudiază pe Vintilă Horia căruia tocmai i se tipărise în 1960 Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes (éditions Fayard, Paris, 1960), un roman impresionant, recompensat cu prestigiosul Premiu Goncourt. Potrivit Alexandrei Ciocârlie, cartea lui Vintilă Horia întruchipează o foarte specială identificare a unui scriitor contemporan cu figuri ale antichităţii greco-latine. Atunci când imaginează pribegia lui Ovidiu la Tomis, V. Horia transpune cu multă sensibilitate şi emoţie propria sa experienţă a exilului (pp. 8-9). Ironia sorţii face ca acelaşi M. Ralea să sprijine – din postura sa de şef al diplomaţiei culturale (în calitate de preşedinte al Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea) acţiunea regimului politic de la Bucureşti de compromitere în Franţa a lui Vintilă Horia, soldată cu anularea decernării Premiului Goncourt. Trecutul antisemit şi pronazist l-a ajuns din urmă pe Vintilă Horia, dar implicarea sa politică prototalitară din interbelic şi din anii 1940 nu îl diminuează cu nimic pe marele scriitor care a adus în atenţie cu mult talent nostalgia ţării natale şi raportarea deosebit de inventivă la creaţia poetului latin (p. 10).

După 1960, studiile clasice au putut respira un aer mai puţin poluat de cenzura ideologică, iar scriitorii au fost supuşi mai puţin constrângerilor editoriale specifice obsedantului deceniu. Alexandra Ciocârlie oferă cititorilor, între altele, exemplul lui Radu Petrescu – cu a sa Meteorologie a lecturii (Editura Cartea Românească, 1982) – în care socotea chiar că la originea întregii literaturi europene s-ar afla Iliada şi Odiseea, opere homerice faţă de care toate celelalte scrieri se raportează fie într-un mod ortodox, fie eretic (p. 76). Cu toate acestea, dincolo de aparenta libertate de abordare a temelor antice şi greco-latine în beletristică şi studii clasice, mai ales după 1971, „nebunia“ şi megalomania lui N. Ceauşescu (corelată cu percepţia publică de rigoare) i-au pus în gardă şi pe cenzorii care supravegheau textele circumscrise acestui domeniu cultural: în consecinţă, volumul profesorului Eugen Cizek despre Nero primeşte bun de tipar cu titlul neutru şi „cuminte“ Secvenţă romană, iar cartea clasică a lui E.R. Dodds din 1951 (The Greeks and the Irrational/Grecii şi iraţionalul) poate apărea abia în 1983 şi doar cu un titlu schimbat (şi înşelător): Dialectica spiritului grec.

Cartea Alexandrei Ciocârlie este o foarte reuşită punere în temă în legătură cu modalitatea de a medita asupra relaţiei dintre literatura antică şi cea modernă, materializată prin adecvate exemplificări ce se confundă uneori cu cazul unor scriitori inspiraţi în mod profund de miturile şi motivele autorilor greci şi latini.