ION BOGDAN LEFTER: „REÎNTOARCEREA“ LUI AUREL ŞOROBETEA

Dintre echipierii primei etape a revistei Echinox, Aurel Şorobetea (latinizat în acte: Aurelius; n. 8 septembrie 1946, în Braşov) e un nume notoriu în mediul literar clujean şi mai larg-transilvan, însă mai puţin ştiut în rest. Poet onorabil, cultivat, subtil, nu şi-a găsit o formulă personală între extremele pe care le-a cultivat: versificaţia clasicizantă, în respectul ritmurilor şi-al rimelor, pe teme reflexiv-contemporane ori voievodal-istorice, şi jongleriile ludice, combinaţiile năstruşnice de cuvinte, improvizaţiile comic-absurde. Student în ultimul an cînd revista se lansează, în decembrie 1968 (va absolvi Filologia clujeană în vara lui 1969), frecventator, pînă atunci, al cenaclului care a anticipat Echinoxul, a fost o figură pitorească a vieţii literare din oraşul de pe Someş în anii ’70-’80. Cărţi publicate: plachetele de versuri Apărătorii (1975), Altminteri (1979) şi Anotimpuri (1986) şi o selecţie de reportaje literare apărute în presa locală, Privire de pe Cetăţuie (1978).

Emigrat în 1988 în Suedia, revine după 1990, cînd şi cînd, cu versuri şi alte texte trimise redacţiilor de periodice culturale, fără cine-ştie-ce ecouri. Publică şi-n ţara de adopţie o culegere de versuri, Öiå (în suedeză, 2003 – originale sau traduceri?). Prea tîrziu ca să se integreze într-o altă literatură.

În schimb, îşi „regizează“ în ultimii ani o notabilă „reîntoarcere“ în poezia românească, în complicitate cu Sorina Ianovici-Jecza, care-l „adoptă“ în – ce-i drept – mica „bulă“ editorială a Fundaţiei Interart TRIADE din Timişoara, centru privat de arte vizuale cu un modul de publicare de cărţi, de obicei albume şi cataloage de expoziţii, cîteodată şi de literatură. I-au apărut aici, din 2016 încoace, un şir de volume de poezie: Eminescu XXII/ XXII Şorobetea: Sonete (2016), Himere valahe (3 volume în casetă, 2017), Românimea (2018), Străveche (2019), din nou Himere valahe, în altă formulă editorială (tot în 2019) şi Cartea lui Şoroboroş (în acelaşi 2019, an de triptic personal). Toate în prezentări grafice speciale, sofisticat-experimentale, editura confirmîndu-şi de fiecare dată rangul.

Sinteza dintre – pe de-o parte – gravitate, conştiinţa vechimii, istorie, substrat şi – de partea cealaltă – apetitul nici o clipă domolit pentru gratuitatea ludică, pentru giumbuşlucurile lexicale, pentru trăsnăile cele mai surprinzătoare, mereu – totuşi! – cu miez, s-a produs. Neobişnuită, combinaţia va fi fost favorizată de condiţia exilatului, de îndepărtarea care stimulează reflecţiile identitare, dar – paradoxal, la polul opus – poate crea şi o senzaţie de totală eliberare: nu te mai autocenzurezi, îţi permiţi orice! De pildă să intervii în textele eminesciene; sau să tratezi ireverenţios „sfintele“ subiecte patriotice; să imaginezi corcituri himerice amestecînd denumirile speciilor; să te joci mereu cu vocabulele, cu silabele, cu sunetele, chiar şi cu literele şi cu diacriticele româneşti, într-un soi de nou „lettrism“ sui generis; şi-n alte feluri, oricum îţi trece prin minte şi prin cuvinte.

Bunăoară reciteşti sonetele lui Eminescu şi-ncepi să le modifici, să le complici sau să le clarifici, să le duci spre propriile frazări în cadrele strofice, de ritm şi de rimă date, cu sfinţenie respectate, încît rezultă 22/ XXII de poeme-perechi ale celor vechi, aşezate în oglindă, ale clasicului pe paginile de stînga şi pe dreapta ale contemporanului cel glumeţ, de fapt profund respectuos, demonstraţie a faptului că admiraţia se cuvine să nu încremenească în pioşenie, mult preferabilă fiind asumarea personală, readucerea textelor de altădată la viaţă, la permanenta regîndire şi reformulare în spiritul ipoteşteanului, dar şi al clujeano-suedezului. Şorobetea patentează astfel o versiune unică de rescriere intertextuală, de analizat de către teoreticienii literari.

Sau ticluieşti o trilogie a Românimii, fireşte că Străveche, scăldată-n Frumuseţe (aşa ar urma să se intituleze ultimul volet), cu bogate referinţe naţionale şi istorice, dar şi cu nenumărate poante, alăturări sau răsturnări de cuvinte de tot hazul. Temele alternează sau se împletesc, unele texte sînt reluate şi rearanjate, cîte o siluetă medievală e evocată în versuri săltăreţe, nu solemne, ca altădată, în succesiuni poate cam fracturate în registre care nu se întrepătrund întotdeauna „sintetic“.

Cele mai recente şi mai ludice propuneri ale lui Aurel Şorobetea merită privite – serios! – drept cele mai reprezentative pentru acest neserios poet parşiv-încîntător. Mai ales noile Himere valahe (Ilustraţii animate: Ioana Nicoară, Muzica: Tibor Cári), care se-adaugă altor încercări dezvăluite treptat, şi-n experimentul omonim din 2017, şi-n ciclul Românimii. De altfel, poemul din deschiderea cărţii de acum, Întruparea himerelor (p. 8-9), e o reluare-variantă, cu mici extinderi şi retuşuri, a „instrucţiunilor“ din cele 3 volume-casetă din urmă cu cîţiva ani, a poemului intitulat tot Himere valahe din Românimea (p. 39) şi-a Altor himere valahe din Străveche (p. 39-40). Reţeta e a „broscoporcului“ şi-a celorlalte „struţocămile“ cantemireşti, doar că Şorobetea comite alăturări datorate similitudinilor fonetice ale denumirilor sau posibilelor fuziuni generate tot aşa, de simetrii sau asimetrii eufonice. În Românimea apăreau următoarele lighioane imaginare: Cocorb, Vulporc, Sticlean, Ţînţap, Ţînţarcă, Berculbec, Guguştiucă, Guvidră, Libeluliu, Bărzăpăun, Omidie, Măogar, Cocosturz, Coconăpstîrcă, Mormolostriţă, Vulpture, Gaieţă, Piţigoaie, Piţigoaieţă, Piţigotcă, Mistruţ, Rinocerber. În Străveche: Crapţă, Cucuvaicăie, Hulup, Hulupăză, Grifocă, Litarpan, Tarlipan, Lipanda, Iedpure, Guvidperă, Vidrămă, Mara(m)burs, Gnurs, Gnutrie, Marabuhă (p. 41-53). În recentele Himere valahe suplimentare: Pelicangur, Mufluture, Hipopotaur, Ţînţarmăsar, Berculbec, Rinocerber (alt text decît în Românimea!), Vulpture, Maimuscă, Mistruţ, Vulporc, Codobarză, Libeluliu, Balebădă, Bărzăpăun, Piţigoaie, Mormolostriţă, Sticlean, Măogar, Cimpanzeul Pan, Cimpanzebră. Textele sînt graţios-ingenui la suprafaţă, rafinat-savante pe dedesubt. Un exemplu, al Vulpturelui: „Din vulpe şi vulture/ fă un vulpture/ dacă ştii cum,/ dacă nu,/ o să-ţi spun:/ adu/ un sculptor,/ un Paciurea,/ şi zi-i, sculptore,/ fă-mi un vulpture,/ însă nu oricum,/ fă unul aiurea,/ asta să-i spui,/ să-l sculpteze şui“ (p. 12). Jocul copilăros nu exclude aluzia la Himerele lui Dimitrie Paciurea, modelajul „şui“ fiind al ambilor şi mai ales al acestor delicioase mixaje de bestiariu fantezist. De citat şi de interpretat toate. Şi de privit desenele din carte, ale tinerei graficiene Ioana Nicoară, animate pe ecranul telefoanelor mobile cu care le putem „citi“ asistaţi de un program descărcabil prin intermediul unui cod QR tipărit pe pagina de gardă, în acelaşi timp activîndu-se şi muzica însoţitoare, a cunoscutului compozitor de sonorităţi scenice Tibor Cári. Himere… sinestezice!

Tot pe lat, dar în format minion, de chitanţier elegant (ambele cu coperţi cartonate, cu sortimente de hîrtie fină, cu alternanţe de litere şi de soluţii de tipărire), Cartea lui Şoroboroş (cu, drept subtitlu: „conţinînd şi mult material cules de Mihai Boroş“) cuprinde pe fiecare pagină cîte un enunţ construit în jurul unor cuvinte care-şi schimbă sensul cînd au şi cînd n-au diacritice, gen: „…un şirag de agate, agaţe-şi-l de gît…“ (primul), cu „fonturi“ diferite, încît contrastul motivat „lettrist“ dintre „agate“ şi „agaţe“ să iasă în evidenţă. Peste o sută de astfel de jocuri sînt grupate în cele şapte cicluri intitulate voit-tautologic, spre întărirea ideii: Cu diacritice, totuşi (ca un poem din Românimea, p. 55), Cu diacritice, iarăşi, …fireşte, …mereu, …întruna şi …veşnic. Genericul Cărţii lui Şoroboroş fiind subtil-multistratificat: într-o carte în care cuvintele se „înghit“ unele pe altele şi la care hazardul a vrut să fie culegător un Boroş (cum atestă subtitlul), Şorobetea se imaginează înghiţindu-şi palindromic coada ca un Uroboros, conform şi poemului din Străveche: „Aurel… Aurelius… Şoro… Şorobetea-(ntors)-aeteboroŞ…/ auziţi, cum cu şuier asupră-şi răsucit se-nghite pe sine – şşşauziţi,/ cum îşi huruie-n numele meu numele său… Uroboros.“ (Şarpele Uroboros, p. 12)…

Gen proxim: marele Foarţă. Să ni-l reamintim şi pe azi-uitatul Adrian Rogoz, cu-ale sale ecuaţii poetice din Inimă rezistentă (1981). Şorobetea/ Şoroboroş din Trelleborg/ Trelleboroş (Suedia) li se alătură cu aplomb.