CRITICA DESPRE COSAŞU

„De la cele dintîi Supravieţuiri (1973) la Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2016), aproape toate cărţile lui Radu Cosaşu se constituie într-o biografie neromanţată, care este totodată şi o biografie a epocii dintre 1947 şi 1962. Radu Cosaşu scrie o proză nonficţională şi reportericească, omologată ezitant la început de o critică avînd cultul genurilor literare. «Sunt de meserie nuvelist», declară autorul, spre liniştirea comentatorilor greu de scos dintr-ale lor. […] Peripeţiile junelui reporter îndrăgostit de şantierele patriei sunt la fel de savuroase ca şi acelea erotico-politice ale junelui revoluţionar doritor să extirpe rămăşiţele mic-burgheze.“ (Nicolae Manolescu)

*

„În fond, Radu Cosaşu îşi are formula proprie, amestec de ficţiune şi de biografie, de nuvelă şi de reportaj, oarecum în felul prozelor lui Bogza de dinainte de război, dar punînd accentul pe senzaţionalul sufletesc şi moral mai degrabă decît pe acela al faptelor. E peste tot la el un joc subtil între dramatic şi comic, între cruzime şi tandreţe, între ironie şi patetism. E, probabil, singurul scriitor care a transformat răfuiala cu propriul trecut realist-socialist nu numai într-un document de o tulburătoare autenticitate, dar într-o literatură de foarte bună calitate.“ (Nicolae Manolescu)

*

„Asemeni colegului său de generaţie, prozatorul american Philip Roth, devansîndu-l chiar, Cosaşu realizează în ciclul autobiografic Supravieţuiri un fel de cură verbală terapeutică prin retrăirea evenimentelor traumatice care i-au marcat copilăria şi tinereţea. E o literatură insolită, aflată la frontiera între «biografie şi birocraţie», întrucît mizează pe (re)scrierea unei autobiografii, reluată în nenumărate variante […], cu adăugiri, precizări de date şi de nume, comentarii, montaje intertextuale etc., la care este anexată o bibliografie ce ilustrează destinul contorsionat al scriitorului din Est, fie mostre din literatură de sertar (Logica) sau din aceea de serviciu (Cap limpede). […] Supravieţuirile  circumscriu tribulaţiile unui «neserios» – precum unii din eroii lui Milan Kundera – în deceniul obsedantei seriozităţi, al unui puer supus, de origine mic-burgheză, care aspiră la stadiul de adult, adică de «tovarăş de bază», conform preceptelor epocii. […] junele scriitor descoperă, prea tîrziu, că, evadînd din sfera paternă, adică dintr-un «ghetou al vieţii de băieţel cuminte», cade în capcana altei sfere paterne – binişor mai atroce –, anume într-un gulag al vieţii de puer demagog, care va debuta cu volumul Servim Republica Populară Română (1952). Ieşind de sub o autoritate (tatăl burghez), atît Cosaşu-personajul, cît şi Cosaşu-scriitorul nimeresc sub călcîiul altei autorităţi, aceea a Tătucului. […] Iar ieşirea din dilema scriitorului din Est – scriitor care trebuie să aleagă între soluţia Maiakovski (aceea de a se sinucide) şi soluţia Babel (aceea de a fi asasinat) – se rezolvă, aici, în chip fericit, prin soluţia Caragiale, sublimată într-o formă elevată de misticism, prin recursul la (auto)persiflare, umor şi calambur.“ (Ion Vartic)

*

„Într-o formulă care îi este proprie şi care măcar în parte îi explică originalitatea şi farmecul, Radu Cosaşu îmbină şi în aceste cărţi (ca în toate paginile sale din deceniile care urmează) «neorealismul meu nevindecabil» cu o «furie a livrescului». Aceasta, desigur, pentru că autorul crede că «a citi înseamnă a trăi», întrebarea dramatică fiind: «Dar în ce să cred dacă nu în cărţi?». Cu toate trimiterile, aluziile, citatele («riscînd a fi socotit citatoman») ori portretele literare, figura tutelară este (şi rămîne pentru totdeauna) I.L. Caragiale. Descendenţa filială poate fi descoperită nu doar în interesul pentru cotidian şi «fleac» ori în simţul umorului (mult mai codificat, însă, trecut, nu o dată, prin filtre livreşti), ci şi – mai ales – în acuitatea nevrotică a acelui caragialean «simţ enorm şi văz monstruos». Cu această acuitate scriitorul îşi investighează ritmurile schimbătoare ale trupului, vulnerabilitatea, alteritatea, traseul sinuos al iubirii, condiţia de citadin şi cea de necredincios şi, cu o participare specială, trecutul. […] Radu Cosaşu a reuşit, într-adevăr, să se reinventeze, să aibă o nouă biografie de scriitor, şi o dată cu ea o altă, foarte bună situare valorică, tocmai pentru că nu o ascunde, ci o exhibă pe cea anterioară. […] Eliberat de supunerea la feerie, dogmă şi revoluţie, dezlegat de povara propriului entuziasm, dezvăluind un eu autentic, dilematic, nevrotic şi nuanţat (ce nu renunţă, însă, nicidecum la umor), Radu Cosaşu devine specialist în «doloradiografii», unele din cele mai rezistente radiografii artistice ale literaturii române postbelice. (Sanda Cordoş)

*

„Inaugurată în 1973, […], seria Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu are […] un sens recuperator, ca şi în cazul lui Marin Preda (Viaţa ca o pradă), Liviu Ciocârlie (Clopotul scufundat) ori Valeriu Cristea (După-amiaza de sîmbătă) […]. Supravieţuirile reprezintă placa turnantă a literaturii lui Radu Cosaşu, şi încă mai mult, limita unde cel-care-trăieşte-scriind se transformă în cel-care-scrie-trăind (între aceste două «figuri» ale cărţilor lui Radu Cosaşu trebuie pus «versus».“ (Ioan Holban)

*

„Personajul prozelor «ficţionarului» vede lumea ca un colaj suprarealist în culori de melodramă, dar nu fără distanţare autoironică.“ (Dan C. Mihăilescu)

*

„Principala realizare a lui Radu Cosaşu rămîne rescrierea, în registru sarcastic, a capitolului din biografia sa referitor la perioada cînd era un tînăr şi zelos propagator al ideilor comuniste. Dezicîndu-se de o parte din propria sa viaţă, el ne apare – chiar dacă se străduieşte mereu să rîdă – ca un personaj dostoievskian, condamnat la interminabile şi chinuitoare procese de conştiinţă. Ne vine în minte imaginea de coşmar a unui om care încearcă să se jupoaie singur de piele“ (Alex. Ştefănescu)

*

„La blocajul intelighenţiei româneşti între dreapta şi stînga (extreme, amîndouă), Radu Cosaşu răspunde cu democraţia – cu aceea a sa. Ăsta este meritul, asta este trufia şi marca autorului: de-a fi ajuns, mai devreme ca alţii, la «democraţia mea interioară», ce n-are de-a face cu nici o prejudecată, oricît are fi ea de nouă ori de autoritară. Cosaşu este un om liber, de care în vecii vecilor nu se va (mai) putea lipi nici o formă de dogmatism. Un om cu nevricalele sale, cu părerile lui de rău, cu scriitorii lui favoriţi şi piesele muzicale preferate. Unul care, la nevoie, se apără printr-o ironie, printr-un surîs.“ (Marta Petreu)