CIPRIAN VĂLCAN: PORTUGALIA

Centenari. Faraonul Pepi al II-lea, căruia i se atribuie cea mai lungă domnie din istorie, 94 de ani pe tronul Egiptului, a trăit 100 de ani. Democrit, filosoful obişnuit să rîdă aproape fără întrerupere de gogoriţele umanităţii, s-a lăsat să moară de inaniţie, după ce a împlinit 103 ani. Fontenelle, cel iubit de toată lumea pentru inteligenţa lui versatilă şi ironia sa fină, a murit cu o lună înainte de a împlini 100 de ani. Jünger, soldat, scriitor, filosof, entomolog, fotograf, a trăit aproape 103 ani. Gadamer, adevărat papă al hermeneuticii filosofice, a murit la Heidelberg, la puţin timp după ce a împlinit 102 ani. Oscar Niemeyer, socotit unul dintre cei mai mari arhitecţi ai secolului XX, a murit cu doar zece zile înainte de a împlini 105 ani. Ernesto Sábato s-a născut în 24 iulie 1911 şi a murit în 30 aprilie 2011. Actorul britanic Bob Hope a murit în 2003, la vîrsta de 100 de ani. Claude Lévi-Strauss, marele antropolog şi etnolog structuralist francez, a murit cu aproximativ o lună înainte de a împlini 101 ani. Zsa Zsa Gábor a murit cu doar două luni înainte de a împlini 100 de ani. Lucette Destouches, văduva lui Céline, a murit anul trecut, la vîrsta de 107 ani. Kirk Douglas, cunoscut nu numai pentru îndelungata sa carieră cinematografică, ci şi pentru că era tatăl lui Michael Douglas, a murit de curînd, la vîrsta de 103 ani. Jean Daniel, fondatorul revistei Le Nouvel Observateur, a murit în 19 februarie 2020, cu doar patru luni înainte de a împlini 100 de ani. Filosoful argentinian Mario Bunge a împlinit 100 de ani, în 21 septembrie 2019 şi, cu respectiva ocazie, a acordat un interviu ziarului El País. Olivia de Havilland a împlinit, în 1 iulie 2019, 103 ani şi e ultima mare vedetă rămasă în viaţă din perioada de glorie a Hollywood-ului. Slovenul Boris Pahor a împlinit 106 ani, în 26 august 2019 şi e socotit cel mai bătrîn scriitor din lume. În România, poetul timişorean Anavi Ádám a murit cu doar două zile înainte de a împlini 100 de ani. Mircea Ionescu-Quintus a trăit 100 de ani. Neagu Djuvara a murit în 25 ianuarie 2018, la 101 ani. Mihai Şora a împlinit, în 7 noiembrie 2019, 103 ani.

Pînă în 1997, n-am fost deloc interesat de centenari. Dar, în primăvara acelui an, pe cînd îmi făceam masteratul de filosofie la Sorbona, am văzut un prim film de Manoel de Oliveira, Mănăstirea, cu Catherine Deneuve şi John Malkovich, şi am aflat că regizorul portughez, atunci în vîrstă de 89 de ani, continua să lucreze. Apoi, în august 1997, după ce mă întorsesem deja în România, am citit că a murit Jeanne Calment, cea mai bătrînă femeie din lume, la vîrsta de 122 de ani. Rămînînd atent la opera lui Manoel de Oliveira, am continuat să urmăresc dezbaterile referitoare la longevitatea doamnei Calment, precum şi teoriile care susţineau că ea fusese o escroacă abilă, care îşi falsificase vîrsta. Am mai văzut două filme ale regizorului portughez, cu ocazia şederilor mele la Paris: Principiul incertitudinii şi Un film vorbit. M-a atras melancolia calmă a acestor pelicule ce aveau în spate privirea senină şi înţelegătoare a unui rafinat nonagenar şi mi-am imaginat că ele trebuie să fie ultimele sale opere, un soi de testament al său. Aveam să mă înşel: în ultimii zece ani de viaţă, între 95 şi 105 ani, Manoel de Oliveira a mai regizat 7 lungmetraje şi 2 scurtmetraje, devenind primul regizor centenar din istoria cinematografiei. Analizînd lista filmelor sale, am observat cu uimire că partea cea mai importantă a operei lui a fost creată după vîrsta de 70 de ani: 28 de lungmetraje, din totalul de 32, şi 12 scurtmetraje, din totalul de 23. Dintre acestea, după împlinirea vîrstei de 90 de ani, au fost realizate 13 lungmetraje şi 9 scurtmetraje. Soarta lui Manoel de Oliveira, premiat şi elogiat la bătrîneţe, seamănă cu aceea a altui mare portughez, José Saramago, care a publicat 12 cărţi, pînă la 60 de ani, şi 18 cărţi, de la 60 de ani pînă la moartea sa, în 18 iunie 2010, la 87 de ani, acestea din urmă fiind tocmai cele care i-au asigurat celebritatea.

Eduardo Lourenço. Am ajuns pentru prima dată la Lisabona, în mai 2011, fiind invitat de către filosoful Paulo Borges la un colocviu despre Pessoa, Nietzsche şi Freud, care a avut loc la Universitatea din Lisabona şi la Fundaţia Calouste Gulbenkian. Am întîlnit acolo universitari din Franţa, Germania, Italia, Spania şi Portugalia, iar cu unii dintre ei păstrez legătura şi astăzi. În prima zi a colocviului, am observat intrarea în sală a unui domn foarte în vîrstă, elegant, înalt şi puţin adus de spate, pe care toată lumea s-a grăbit să-l salute cu imens respect. Nu ştiam cine este şi n-am îndrăznit să-i întreb pe prietenii mei portughezi. Mi-am închipuit că trebuie să fie o celebritate locală, un nonagenar fără prea mare relevanţă europeană, şi m-am mulţumit să privesc. M-am gîndit imediat că de o asemenea primire s-ar fi bucurat la noi doar Neagu Djuvara sau Mihai Şora, ei înşişi foarte în vîrstă, şi mi-am imaginat mirarea unor intelectuali străini, care ar fi asistat la respectivul moment, fără să înţeleagă prea bine cu cine au de a face. Am ascultat discursul bătrînului domn şi, auzindu-i vocea tremurată, mi-am spus că aceia care l-au invitat l-au supus unui adevărat supliciu. Am încercat să-i reţin numele, promiţîndu-mi că voi afla despre cine era vorba.

A trecut mai bine de un an pînă cînd mi-am amintit de domnul foarte bătrîn de la Lisabona şi am decis să caut informaţii despre el. Tastînd pe Google numele „Eduardo Lourenço“, mi-am dat seama că, în 2011, am avut ocazia să-l ascult pe cel mai important gînditor portughez al momentului, cunoscut nu numai în ţara lui natală, ci şi foarte apreciat în Europa, mai ales în Franţa şi în Germania. Mi-am propus să-l citesc, dar n-am reuşit să-i găsesc imediat cărţile şi, prins cu alte proiecte, am renunţat la această idee, pînă cînd Fernando Klabin, prietenul meu brazilian, mi-a mărturisit cît de mult îl preţuieşte. I-am povestit despre păţania mea din 2011 şi el mi-a promis că îmi va trimite măcar o carte de Eduardo Lourenço. După căutări laborioase, a primit din Brazilia volumul Mythologie de la saudade. Essais sur la mélancolie portugaise şi mi l-a dăruit. L-am citit în toamna lui 2019, cu puţin înainte de a pleca pentru a doua oară la Lisabona, şi am aflat că Eduardo Lourenço împlinise 96 de ani.

Graţie admirabilei cărţi a lui Eduardo Lourenço, am descoperit cîţiva scriitori portughezi pe care nu-i cunoşteam: regele-filosof Duarte I, autor al unei splendide opere cu titlul Sfetnicul credincios, în care vorbeşte îndelung despre melancolie şi saudade, dar şi al primului tratat modern despre echitaţie, Livro da ensinança de ben cavlager toda sela (Cartea despre arta de a călări bine orice şa); Gil Vicente, în egală măsură remarcabil poet şi orfevru de geniu; Bernardim Ribeiro, autorul primul roman pastoral din literatura iberică; dom Francisco Manuel de Mello, scriitor, militar şi om politic versat în toate genurile literare din vremea sa, unul dintre cei mai mari dramaturgi portughezi din toate timpurile. Dincolo de erudiţia lui entuziasmantă şi de toate analizele sale pline de rafinament, care propun o subtilă cartografie a sufletului portughez, am reţinut următoarea observaţie a lui Eduardo Lourenço, utilă pentru a mă ghida în a doua mea călătorie la Lisabona: „Există în noi multă memorie care se adaugă memoriei noastre multiseculare de europeni. Există mai ales acest exces sau acest surplus de vis care, la fel ca în cazul Albatros-ului lui Baudelaire, ne împiedică să aderăm sau să consimţim la exigenţele realităţii […] Pentru încă multă vreme, pentru noi şi pentru Europa, vom fi un fel de rezervă de vis. Nu există în Europa – cu excepţia Pragăi – un oraş mai oniric în mod natural decît Lisabona“.

Fado. Cînd am ascultat pentru prima oară cîntecele Amáliei Rodrigues, aveam vreo 14 ani şi n-am fost deloc încîntat. Mi s-a părut că asist la nişte exerciţii ostentative de virtuozitate, la o mimare a pasiunii total lipsită de farmec, la o imensă exagerare sentimentalistă. Era epoca idiosincraziilor mele muzicale, cînd nu suportam să ascult compoziţiile pentru orgă ale lui Bach, fiindcă mi se păreau funebre, şi cînd detestam, spre marea dezamăgire a bunicii mele materne, opera. Vocea omenească mi se părea suspectă, aveam impresia că distruge farmecul muzicii, aşa că Amália Rodrigues nu avea cum să-mi placă.

Am reascultat-o pentru prima dată pe Amália Rodrigues, după mai bine de 15 ani, în vara lui 2003, iar asta doar pentru că începusem să fiu atras de fado, fiindcă primisem la Paris cîteva CD-uri cu Cristina Branco şi Mariza. Sentimentul pe care l-am încercat a fost complet diferit faţă de acela din adolescenţă, iar muzica Amáliei Rodrigues mi-a plăcut enorm, obligîndu-mă să o ascult aproape fără întrerupere, timp de cîteva săptămîni. De atunci, am devenit un mare iubitor de fado, ceea ce a contribuit, în mod evident, la creşterea fascinaţiei mele pentru Portugalia, care fusese provocată iniţial numai de ceea ce mie mi se părea a fi farmecul incomparabil al literaturii lusitane.

Cînd am ajuns în Portugalia, la începutul lui mai 2011, ştiam deja că muzica fado se născuse la Lisabona, cam în acelaşi mediu în care apăruse şi tangoul la Buenos Aires. Citisem despre celebra Maria Severa, socotită prima fadista, fiica unui fermecător ţigan, Severo Manuel, şi a unei bizare femei cu barbă, Ana Gertrudes. Maria Severa, care fusese prostituată înainte de a începe să cînte într-o tavernă din Mouraria, fostul cartier al maurilor din Lisabona, frînsese multe inimi şi îi fascinase pe toţi cu frumuseţea ei exotică şi cu vocea sa gravă, înainte de a muri de tuberculoză în 1846, la doar 26 de ani. Graţie lui Paulo Borges, am aflat că originea muzicii fado e subiectul multor controverse, dar că două ipoteze despre geneza ei par să se bucure de cea mai mare susţinere. Prima dintre acestea avansează ideea că naşterea muzicii fado e legată de cîntecele marinarilor din vremea marilor descoperiri geografice făcute de către portughezi, prin care aceştia îşi exprimau melancolia, tristeţea şi angoasele în faţa necunoscutului. A doua ipoteză ia în calcul naşterea muzicii fado în urma unei sinteze reuşite între genul muzical brazilian Modinha şi dansul afro-brazilian Lundum şi e socotită cea mai bine întemeiată din punct de vedere istoric.

Pe lîngă aceste două ipoteze, există şi altele pe care le-am descoperit în urma lecturilor mele ulterioare, dar ele nu sînt foarte populare în Portugalia. Una dintre acestea susţine că fado-ul îşi are originea în cîntecele arabe, care s-ar fi auzit chiar şi după Reconquista, în fostele cartiere musulmane ale Lisabonei, Alfama şi Mouraria, pe cînd cea de a doua aduce dovezi referitoare la geneza muzicii fado din cîntecele medievale ale trubadurilor.

N-ar fi exclus ca Pessoa să fi avut dreptate cînd a scris: „Fado este oboseala sufletului puternic, privirea plină de dispreţ a Portugaliei îndreptată către Dumnezeul în care ea a crezut, dar care a abandonat-o şi el”.

Cenuşă. În octombrie 1995, la puţin timp după sosirea mea în Franţa, ca bursier al École Normale Supérieure, am decis că trebuie să văd marile cimitire pariziene. Am fost, pe rînd, în cimitirul din Montparnasse, în cimitirul din Montmartre şi, în cele din urmă, în Pére-Lachaise. În Montparnasse, m-am dus mai ales pentru Cioran, care murise în 20 iunie 1995. În Montmartre – în primul rînd, pentru Heine. În Pére-Lachaise – pentru Oscar Wilde şi pentru toţi ceilalţi. Am fost însoţit, la Pére-Lachaise, de Oana Sălişteanu, de nepoata ei care studia în Luxemburg şi de buna mea prietenă, Izabella Badiu. Şi fiindcă nepoata Oanei era o mare admiratoare a trupei The Doors, a ţinut foarte mult să mergem la mormîntul lui Jim Morrison. Ajunşi acolo, am fost uimiţi să vedem un paznic care supraveghea zona. Stînd de vorbă cu el, am aflat că misiunea lui era să preîntîmpine problemele create de fanii muzicianului. Potrivit spuselor sale, se întîmplaseră destule lucruri nepotrivite la mormîntul lui Jim Morrison (orgii, consum de droguri şi de alcool, distrugeri), astfel încît administraţia cimitirului fusese nevoită să ia măsuri, menţinînd în permanenţă un om de pază acolo. Probabil că paznicul se cam plictisea şi se bucura că poate să vorbească, în sfîrşit, cu cineva în franceză, aşa că mi-a povestit tot felul de detalii necunoscute despre cimitir. Cea mai spectaculoasă poveste a fost aceea despre mormîntul Mariei Callas, care era în apropierea celui al lui Jim Morrison. Paznicul mi-a spus că trupul Mariei Callas a fost incinerat, iar urna cu cenuşă a fost plasată în mormîntul pe care am putut să-l văd graţie indicaţiilor lui. Însă, la puţin timp după înmormîntare, un admirator fanatic al marii cîntăreţe a furat urna cu cenuşă. În urma apelului solemn al familiei ei, urna a fost înapoiată. Pentru a evita alte asemenea întîmplări, familia Mariei Callas a decis să-i împrăştie cenuşa în Marea Egee, ceea ce s-a şi întîmplat în primăvara anului 1979. Mormîntul a rămas gol.

Discuţia cu paznicul din Pére-Lachaise m-a făcut să-mi reamintesc poveştile inspirate din realitate pe care mi le spunea bunica mea maternă, mama Zina, în copilărie. Două dintre ele m-au impresionat cel mai mult şi mi-au rămas pentru totdeauna în memorie: cea despre şarpele Mariei Callas şi cea despre dresoarea de la Bucureşti, mîncată de un leu.

Mama Zina, mare iubitoare de operă, o admira pe Maria Callas şi încerca să-mi atragă atenţia asupra interpretărilor ei, graţie diverselor anecdote pe care mi le repeta. Aveam vreo cinci sau şase ani, aşa că nu le acordam foarte multă atenţie, fiindcă, deşi acceptam să ascult muzică clasică, nu-mi plăcea deloc opera, însă o rugam să revină mereu la povestea despre şarpele Mariei Callas. Cu nedisimulată plăcere, bunica relua povestea, care ar putea fi rezumată cam aşa: Maria Callas s-a îndrăgostit de armatorul Onassis (nu ştiam pe vremea aceea ce înseamnă „armator”, dar asta nu mai conta, îmi plăcea sonoritatea cuvîntului) şi a hotărît să slăbească pentru a-l cuceri. A înghiţit un şarpe, a slăbit, a devenit iubita lui Onassis, dar şarpele a ucis-o.

M-am întrebat multă vreme, după aceea, cum e posibil să înghiţi un şarpe şi n-am găsit nici un răspuns rezonabil, aşa că am început să cred că mama Zina inventase povestea pentru a mă face să înţeleg ce greutăţi trebuise să depăşească Maria Callas, ţinînd cură de slăbire. Abia mai tîrziu, am hotărît să caut mai multe informaţii despre respectivul subiect şi am aflat că, pentru a explica faptul că Maria Callas a slăbit 36 de kilograme în circa un an şi jumătate, ziariştii din epocă au lansat ipoteza că ea ar fi înghiţit o larvă de tenie ce ar fi putut să atingă, în organismul ei, chiar 9 metri lungime. Am înţeles, abia atunci, că această tenie trebuie să fi fost şarpele despre care îmi vorbea mama Zina.

A doua poveste care m-a obsedat putea fi rezumată aşa: o celebră dresoare de la Bucureşti a lucrat ani de zile cu un leu. Acesta a ajuns să o iubească atît de mult încît accepta orice îi cerea femeia, ba se arăta chiar gelos, dacă ea nu îi arăta suficientă atenţie. La un moment dat, din motive pe care mama Zina nu părea să le cunoască, dresoarea şi-a schimbat parfumul, înainte de a intra în cuşca leului. Leul n-a mai recunoscut-o şi a mîncat-o. Leul a fost împuşcat.

Despre dresoarea de la Bucureşti şi leul cel gelos n-am reuşit să aflu nimic, pînă anul trecut. Însă, fiindcă mi s-a făcut foarte dor de mama Zina, care a murit în 2003, am făcut o serie de cercetări în diverse biblioteci şi pe internet, iar, în cele din urmă, am dezlegat misterul. Dresoarea pe care o pomenea bunica se numea Lidia Jiga. Leul era, de fapt, un tigru pe nume Amur, despre care unele surse spun că Lidia Jiga îl plimba prin Bucureşti cu maşina ei decapotabilă, ţinîndu-l pe locul de lîngă şofer. Tragedia nu s-a întîmplat în cuşca tigrului, ci în timpul unui spectacol de la Harkov. Lidia Jiga lucra cu cinci lei şi cu trei tigri. Am găsit şi numele leilor (Gambus, Niki, Osvald, Prinţ, Ruslan), dar şi numele tigrilor (Amur, Baghera, Bengal). După prima parte a numărului, Lidia Jiga s-a întors cu faţa spre public ca să mulţumească pentru aplauze. Leul Ruslan s-a aruncat asupra ei şi a apucat-o de şold. Dresoarea s-a dezechilibrat, iar, în acel moment, tigrul Amur s-a repezit asupra ei şi a ucis-o pe loc, tîrîndu-i apoi trupul prin arenă. Un spectator a făcut infarct şi a murit, iar două femei însărcinate au născut din pricina şocului. N-am găsit nici o informaţie despre parfumul dresoarei şi nici despre soarta leului Ruslan sau a tigrului Amur.

Cînd am fost prima dată la Lisabona, în mai 2011, nu exista nici un monument în memoria lui José Saramago, care murise cu mai puţin de un an înainte, în 18 iunie 2010. Cînd am revenit în toamna lui 2019, invitat de Centrul de Filosofie al Universităţii din Lisabona, lucrurile se schimbaseră: faimoasa Casa dos Bicos, construită în 1523 de familia celebrului explorator Afonso de Albuquerque şi restaurată în 1983, era deja, de mai mulţi ani, sediul Fundaţiei José Saramago. În faţa acestei clădiri faimoase, a fost plantat un măslin centenar, adus din satul natal al scriitorului, Azinhaga do Ribatejo, iar în 18 iunie 2011, la un an de la moartea acestuia, în prezenţa văduvei sale Pilar del Rio, cenuşa lui a fost îngropată la rădăcina copacului.

Dom Sebastiaõ. Sebastian I, cunoscut drept Dom Sebastiaõ, urcă pe tronul Portugaliei la vîrsta de trei ani, în 1557. Pînă cînd îşi asumă puterea, în 1569, la vîrsta de 15 ani, ţara e condusă de regenţi: întîi, bunica lui, Catarina de Castilia (1557-1562), apoi, unchiul său, cardinalul Henrique de Evora (1562-1568). Sebastiaõ creşte lipsit de părinţi, fiindcă tatăl său, prinţul moştenitor João Manuel, moare cu 18 zile înainte de naşterea lui, iar mama sa, infanta spaniolă Juana de Austria, părăseşte definitiv Portugalia, la doar patru luni după naştere, preluînd regenţa Spaniei pentru o perioadă de cinci ani (1554-1559). Regele-copil se află sub influenţa totală a iezuiţilor şi a dominicanilor, iar atmosfera profund religioasă în care este educat îi va marca puternic personalitatea şi va determina decisiv alegerile sale ulterioare. Instabil, iritabil, fantast, Dom Sebastiaõ visează la fapte de glorie care să-l transforme într-un erou al creştinătăţii. Toate preocupările lui se îndreaptă spre lansarea unei mari campanii de cuceriri în nordul Africii, cu scopul de a smulge acest teritoriu de sub flamura Islamului şi de a-l transforma într-o provincie a măreţului imperiu portughez, pe care simte că are misiunea să-l întemeieze.

După o seamă de incursiuni de scurtă durată în Africa, în anul 1574, şi după ce încheie o alianţă cu fostul sultan al Marocului, Muhammad Al-Mutawakkil (detronat, în 1575, de unchiul său, Abu Marwan Abd al-Malik, cu ajutorul trupelor sultanului otoman Murad al III-lea), Dom Sebastiaõ simte că a sosit momentul să treacă la fapte şi porneşte expediţia pe care o socoteşte decisivă pentru constituirea marelui său imperiu creştin. Nu ţine seama de sfaturile generalilor săi, nu ia în considerare opiniile aliaţilor marocani şi alege cele mai proaste soluţii strategice, convins că va fi protejat de Puterea divină care veghează asupra lui. În 4 august 1578, are loc bătălia de la Alcácer-Quibir. După un început ce pare favorabil trupelor lui Dom Sebastiaõ, totul se transformă într-un masacru în care piere întreaga elită a Portugaliei (sînt consemnaţi 8000 de morţi şi 15 000 de prizonieri). Regele dispare, fără să fie văzut murind. Aliatul său, Muhammad Al-Mutawakkil, se îneacă în timp ce încearcă să scape de pe cîmpul de luptă, iar trupul lui, găsit de duşmani, este jupuit şi apoi împăiat, pentru a fi purtat prin mai multe oraşe ale regatului şi arătat mulţimilor. Sultanul Abu Marwan Abd al-Malik, grav bolnav de multă vreme, moare în timpul bătăliei, fără să apuce să se bucure de victorie. Bătălia celor trei regi se încheie cu moartea celor trei regi.

Înfrîngerea se transformă într-un dezastru pentru regatul Portugaliei, care devine parte a Regatului Spaniei, timp de 60 de ani, între 1580 şi 1640. În ciuda catastrofei, oamenii nu încetează să se gîndească la Dom Sebastiaõ, sperînd că regele a intrat în ascundere, dar se va ivi la timpul potrivit, pentru a-şi salva ţara şi a-i desăvîrşi destinul. Sînt redescoperite profeţiile mesianice în versuri ale pantofarului Bandarra (1500-1556), care vestesc venirea lui Encoberto şi transformarea Portugaliei într-un regat universal, iar acestea sînt socotite prevestiri referitoare la întoarcerea lui Dom Sebastiaõ. După redobîndirea independenţei, regele João al IV-lea, care urcă pe tron în 1640, se arată pregătit să-i cedeze oricînd domnia lui Dom Sebastiaõ, dacă acesta se va întoarce. Părintele António Vieira, marele predicator portughez, scrie o seamă de cărţi cu caracter profetic (Istoria viitorului, Clavis Prophetarum), în care reinterpretează tezele sebastianiste şi vesteşte apariţia viitoare a unui Al Cincilea Imperiu universal, condus de Portugalia, sub directa inspiraţie a Sfîntului Duh. În 1752, un adept al sebastianismului prevesteşte că, în 1755, de Ziua Tuturor Sfinţilor, un cutremur puternic va distruge Lisabona. Prevestirea se împlineşte, 85% din oraş e distrus şi peste 60 000 de oameni mor. Au loc convertiri în masă la sebastianism. Mişcarea face prozeliţi şi în Brazilia, încă din secolul al XVI-lea, sub influenţa iezuiţilor, iar, la începutul secolului al XIX-lea, capătă amploare în nord-estul ţării, unde sectele mesianice, de inspiraţie sebastianistă, provoacă masacre în numele credinţei lor scăpate de sub control. În secolul XX, sebastianismul revine în prim-planul dezbaterilor de idei din societatea portugheză, graţie operei lui Pessoa, care apelează frecvent la mitologia creată în jurul lui Dom Sebastiaõ şi apără ideea apariţiei celui de Al Cincilea Imperiu.

Dacă nu l-ar fi avut pe neînfrînatul, nechibzuitul şi necumintele Dom Sebastiaõ, probabil că Portugalia ar fi fost astăzi doar un imens sat de vacanţă pentru turiştii germani, britanici sau francezi. La fel cum, dacă nu şi-ar fi avut regele nebun, pe neînfrînatul, nechibzuitul şi necumintele Ludovic al II-lea, probabil că Bavaria ar fi fost astăzi doar un ţinut al berarilor cu burtă, dornici să înfulece, înainte de prînz, cît mai mulţi cîrnaţi albi, preparaţi cu meşteşug din carne de vită şi bucăţi imense de slănină.