Gelu Ciocan

(Non)Maria

Maria se făcea fluture în fiecare dimineaţă.
Era prinsă de ea însăşi cu un ac cât o statuie
al cărei piedestal de calcedonie lustruită
ar ocupa un sfert de planetă, ocultat de mireni şi vitrificat de ceruri albastre.

Dar toate lucrurile trebuiau să se întâlnească cu cel care,
care stătea l(în)gă, un simplu privitor.
De aceea toate lucrurile care trebuiau să treacă prin acest om,

l-au înjunghiat.
De aceea pe aici trebuie să treacă Dumnezeu, ca un mecanism de selecţie…
Şi de fiecare dată să aleagă invidiul prin care toate lucrurile trebuie să o întâlnească

pe Maria.

Nu, domnilor, eu m-am născut după Isus, după Toma şi Scottus, după Descartes şi Heidegger.

Pe lângă Maria care iese din casă cu un ac deasupra capului,
eu nu sunt decât, în proporţii diferite, profitor, lichel, conformist, ipocrit sau ticălos.
Nu vă speriaţi, nu mai am de gând să pledez împotriva penetrării.
Cu siguranţă, toţi se gândesc la Maria.
Adică, vezi dragă, Doamne, mă ocup „de cele cereşti şi las cele imediate pe seama altora”… celora cu botul deschis: Maria, dă-mi şi mie piele!
Hail, Mussolini!
La urma urmei, de ce nu?
Nu sunt singurul care face asta: Mă consolez, zicându-mi că eu sunt o „femeie” oarecare şi că am văzut oameni mai valoroşi decât mine înfrânţi.
„Literatura e o cur(b)ă” care se oferă celui care o plăteşte.
Asta e…
Cine mă plăteşte mă are.
Simplu! Restu e minciună.

„S-a sinucis?”… Proasta!
Între noi doi, Musollini i-a făcut pe toţi să urle.
Ca să-i reducă la tăcere pe fiecare în parte: „Maria, Maria… dă-mi cuvinte!”
Era făcută din coasta lui Adam şi a început imediat
să-i le mănânce pe celelalte: „Maria o dată… Maria de două ori, Maria de ori…”
„La religione è una specie di malattia mentale. Ha sempre avuto una reazione patologica sull’umanità!”
Cu siguranţă că toţi se gândesc la Maria…
Care arată ca şi cum viaţa-ntreagă a scos de pe câmpul de luptă – târându-i pe propria-i umbră – bărbaţi căzuţi, din care cauză întotdeauna „întârzia”…
Şi ce dacă-şi deschide din când în când venele…

Aşa adapă animalele de prin jur care răspund doar la ecoul…

Să nu te aperi, drumul cel din urmă nu mai răneşte.

Însă eu voi ţine lecţia despre Evanghelie:
În figura de stil numită oximoron, unui cuvânt i se aplică un epitet
ce pare a-l contrazice:
Duchamp a trecut pe aici… şi a trimis vorba:
„Săracul, cum să se-nţeleagă ceva, dacă se-ngână singur“:
Prin pura claritate a lucrurilor, voi exersa ţipătul în fântână,
sau cum îi zic ăia „locul în care rahatul ajunge la elice”
Vreau să ştiu cu cine vorbeşti întins pe podea…

Şi altul cu alţii: Ba nu, o scot… o scot, o scot chiar eu… să mori tu dacă nu.
La greutatea ei (care e în urcare sau josire) nu trebuie decât două mâini,
sau doar una, patru degete, trei, un deget… Vorba aia fiecare cu morţii lui, până se vâră unul…
Să ştii că eu nu credeam să înveţi „a muri vreodată” mai bine ca mine.
Na, ca să vezi că eşti grea… mai eşti şi udă…. Ce a mai merlit la tine?
Vene? Vene! Ve…di, VEDI!
Că avem prea mulţi indivizi pentru a justifica sinuciderea unora şi nu a tuturor.
De aceea Dumnezeu trebuie să treacă pe aici ca un mecanism de selecţie
cu S(î)fânt(ân)a Maria…

Bre, dacă vrei să zici ceva, mai bine învaţă a ţipa!
În zadar ridici palma,  gestul trece în orizont.
Şi chiar dacă am accepta alternativa deschiderii prin înlăturarea închieturilor, nimeni nu mai vorbeşte prin semne: „Fuflă acolo… că doare!”

S-a stârnit un vârtej de fluturi, şi oasele au început să se apropie,
fiecare os la-nchietura sa…
Şi tu, ucenicul meu, ce aduci? Neamului din neamul tău, unul mai întuncecat decât altul
nu a cultivat decât doar întuneric, sub numele de cernoziom.

(Pauză de gândire) Cerebrală în măsura în care

„Mă recomand: S’îngeriţă!”…

(Pauză de gândire) NU, eu refuz să gândesc!

Lecţia despre cubo-cerco-iditate

„Lia, blonda Lie…
Noaptea de-o frânghie”.
Apoi, se ia cunoştinţă cu alternativa cumpănită

a plimbatului obligatoriu până la (nu degeaba scriu derbedeii pe ziduri)

„Locul de lovit cu capul.”

Apoi, se sterilizează cu aceeaşi „rulează-te, rulează-te roză”

De fiecare dată când se acordă şansa de-a vorbi despre:
„Eu este altceva!” Promit…
„Eu este altceva!” Nu, nu…
„Eu este altceva!”

Şi apoi, gol pe gol…
Tatăl nostru, care le eşti în cercuri, adică le eşti în cercuri

amărâţilor care desenează cercuri în nisip….
Nu! Ştiţi ce…
Luaţi-l de aici.
Odată am fost la o înmormântare la care puteai sau trebuia să prinzi buchetul,
Dar în absenţa cuvintelor potrivite şi-a omului potrivit…
Eu nu este nu este decât un Mână-Spartă, un făcător din mână.