CAROL IANCU: JULES ISAAC ŞI PAPA IOAN AL XXIII-LEA
13 IUNIE 1960
La Roma, acum şaizeci de ani, luni 13 iunie 1960, papa Ioan al XXIII-lea l-a primit în audienţă particulară pe istoricul francez Jules Isaac. De ce la vârsta sa înaintată – el avea atunci aproape 83 de ani –, istoricul din Aix-en-Provence a decis să facă un lung voiaj pentru a-l întâlni pe Suveranul Pontif, în cetatea Vaticanului? Care au fost circumstanţele care au permis acest periplu? Cum a fost el primit de „bunul papă“ Ioan al XXIII-lea? De ce această întâlnire care a durat douăzeci şi opt de minute este considerată ca un moment decisiv în relaţiile dintre catolici şi evrei? Ce rol a jucat Jules Isaac în evoluţia acestor relaţii, înainte şi după întrevederea cu şeful suprem al Bisericii Catolice? Iată principalele întrebări la care îmi propun să răspund în prezentul articol.
• Jules Isaac (1877-1963)
I. Angajamentul lui Jules Isaac în combaterea antisemitismului şi descoperirea rădăcinilor sale creştine. O primă şi importantă constatare: întâlnirea cu papa Ioan al XXIII-lea nu a fost pentru Jules Isaac un eveniment punctual, întâmplător, ci rezultatul unei acţiuni persistente şi exemplare a celebrului pedagog şi istoric francez, care s-a manifestat deja cu ocazia Afacerii Dreyfus (1894-1906). Deşi la începutul acestei “interminabile“ Afaceri, el a avut o atitudine de rezervă, datorată, după spusele lui, a trei motive principale – memoria părintelui său care era ofiţer, originea sa evreiască şi necunoaşterea puterii nefaste a urii antievreieşti –, foarte rapid el s-a implicat într-o luptă permanentă contra flagelului antisemit. Angajamentul său s-a exprimat în perspectiva a două idei esenţiale pe care le-a împărtăşit cu prietenul său, scriitorul Charles Péguy, care a fost unul din primii apărători ai căpitanului Alfred Dreyfus: adevăr şi dreptate. În 1908, el a stigmatizat antisemitismul lui Romain Rolland într-o scrisoare adresată lui Charles Peguy. În 1933, el a denunţat antisemitismul şi rasismul care prevala în Germania hitleristă, iar în 1934, el s-a solidarizat cu colegii săi de la liceul parizian Saint-Louis care „s-au declarat gata să apere libertăţile republicane contra puseului fascist“. Tot în perspectiva luptei pentru adevăr şi dreptate, el începe redactarea, la începutul anului 1943, înaintea arestării familiei sale, primele pagini din Jésus et Israël [Isus şi Israel], vast şi riguros studiu despre originile antisemitismului. Terminată în 1946, cartea a fost publicată abia în 1948, cu această dedicaţie impresionantă:
„Soţiei mele, fiicei mele, martire, omorâte de naziştii lui Hitler, omorâte doar pentru că se numeau Isaac“.
Pregătind această lucrare, Isaac a făcut o descoperire capitală, datorată lecturilor atente a Bibliei creştine în bibliotecile din Aix-en-Provence: trădarea Evangheliilor de către învăţământul tradiţional al Bisericii. Iată în ce termeni a prezentat descoperirea sa protectoarei sale, Germaine Bocquet, care i-a oferit în timpul ocupaţiei Franţei de către Germania hitleristă, un adăpost în satul Prault, în ferma bunicii sale octogenară:
„Am citit Evangheliile. […] Şi după ce le-am citit, scrutat, cu sinceritate şi minuţiozitate, în ceea ce priveşte [poporul] Israel şi poziţia lui Isus faţă de Israel, am ajuns la această convingere că tradiţia primită nu cadra cu textul evanghelic, pe care-l deborda peste tot. Şi am ajuns la această convingere că tradiţia primită prin învăţământ timp de sute şi sute de ani, de către mii şi mii de voci, era sursa primară şi permanentă a antisemitismului, sursa puternică şi seculară la care s-au agregat toate celelalte varietăţi ale antisemitismului“.
Strâns legată de această descoperire este refuzul său vehement de a accepta teoria „substituţiei“, astfel exprimat într-un text din 1 martie 1943 (Caietele unui lepros):
„Cu toţii spun: ‘Noi suntem veritabilul Israel al lui Dumnezeu’. Iată de ce cu toţii s-au aplicat să găsească în Evanghelii, aproape la fiecare rând, reprobarea Israelului. Suntem tentaţi a zâmbi şi ne gândim în pofida noastră, la formula vulgară: ‘Dă-te la o parte, pentru ca eu să-ţi iau locul’ “.
• Papa Ioan al XXIII-lea (1881-1963)
Tot datorită lui Germaine Bocquet, descoperirea sa s-a întărit graţie diferitelor lecturi ale cărţilor religioase pe care ea i le furniza şi care proveneau în majoritate de la biblioteca unei mănăstiri. Am cunoscut personal pe aceasta prietenă şi salvatoare a lui Jules Isaac şi am putut publica mărturia ei într-un Caiet al Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac (peste două decenii am asumat funcţia de secretar general al acestei asociaţii):
„La început, ne-a destăinuit doamna Bocquet, nu l-am înţeles pe Jules Isaac. Antisemitismul era pentru mine fructul ideologiei naziste şi nu bănuiam că el poate avea sursa în învăţământul religios creştin. […] Atunci Jules Isaac mi-a dat să citesc textele pe care le-a reunit, unele teribile prin virulenţa lor, emanând de la teologi atât catolici cât şi protestanţi şi ortodocşi. Şi astfel am descoperit cu stupefacţie cât de mult textele Scripturilor au putut fi ‘solicitate’ creând un climat de neînţelegere şi chiar de ură faţă de poporul evreu“.
II. Jules Isaac şi cele Zece puncte ale Conferinţei de la Seelisberg (30 iulie-5 august 1947). Om al condeiului, Jules Isaac a fost de asemenea un redutabil om de acţiune. Iată de ce el a dat un răspuns favorabil invitaţiei de a participa la Conferinţa de la Seelisberg în Elveţia, care a avut loc între 30 iulie şi 5 august 1947 şi la care au asistat câteva zeci de personalităţi (evrei, protestanţi, catolici şi ortodocşi) originare din şaptesprezece ţări. La această reuniune internaţională consacrată combaterii antisemitismului, unul din principalele subiecte abordate a fost locul iudaismului şi al lui Israel, în învăţământul religios creştin. În acest cadru se înscrie memorandumul prezentat de Jules Isaac şi intitulat Despre antisemitismul creştin şi mijloacele de a-l remedia printr-o redresare a învăţământului creştin. Capitolul 3 al acestui memorandum cuprindea Optsprezece propuneri, bazate pe cele douzeci şi unu de capitole ale lucrării Isus şi Israel. La Conferinţa de la Seelisberg, ideile lui Jules Isaac s-au impus cu multă greutate. El s-a lovit de atitudinea negativă a lui Calliste Lopinot, părintele capucin trimis de Roma, semnalată astfel de şef rabinul Alexandru Şafran:
„O anumită jenă s-a făcut simţită, perturbând prima seninătate a convorbirilor, calmul care domnea la început în diferitele comisii. Dovadă a fost obiecţia avansată cu insistenţă de către părintele Lopinot de la Vatican privind eventuala recunoaştere de către Biserică a nedreptăţilor sale faţă de poporul evreu. După părerea sa, trebuia echilibrată toată situaţia şi trebuia de vorbit (de asemenea) de nedreptăţile Sinagogii faţă de Biserică“.
Prelatul catolic nu a ezitat să pună un veto propunerilor lui Jules Isaac care, potrivit mărturiei lui Alexandru Şafran, atunci şef rabin al României (puţin timp înainte de a fi constrâns să părăsească postul său şi ţara sa, de către reprezentanţii noului regim comunist totalitar), s-a remarcat „în primul rând“, printre personalităţile prezente: „El a denunţat fără întrerupere gravele responsabilităţi ale Bisericii, care întotdeauna prin doctrina sa şi foarte adesea prin practica sa, a pregătit vreme de secole catastrofa pe care a suferit-o iudaismul european“. Totuşi Memorandum-ul lui Jules Isaac (documentul n°17) a fost luat în consideraţie şi examinat cu atenţie de participanţi, la fel ca şi un al doilea text intitulat Considérations sur l’enseignement religieux [Consideraţii privind învăţământul religios], (documentul n°16), redactat de Alexandru Şafran. După lungi şi vii dezbateri, Conferinţa s-a terminat cu o declaraţie cunoscută sub numele de „Carta de la Seelisberg“. Ea conţine dispoziţii pentru toţi aceia care predau catehismul creştinilor, pentru a prezenta iudaismul într-o perspectivă nouă. Primele patru puncte sunt destinate a aminti (ele încep toate cu cuvântul „A aminti“) că acelaşi Dumnezeu vorbeşte în Vechiul şi Noul Testament, că Isus s-a născut dintr-o mamă evreică, că primii săi discipoli, apostolii, erau evrei, că dragostea de Dumnezeu şi de oameni, precept fundamental al creştinismului, a fost deja promulgat în Vechiul Testament. Celelalte şase puncte trebuie să evite (ele încep toate cu cuvântul „Să evităm“) a înjosi iudaismul pentru a exalta creştinismul, a utiliza cuvântul „evreu“, ca şi cum ar fi un duşman al lui Isus, a prezenta patimile în aşa fel ca evreii singuri să fie consideraţi responsabili ai morţii lui Isus, a raporta blestemele scripturare, a acredita opinia că poporul evreu ar fi blestemat şi, în sfârşit, a vorbi despre evrei ca şi cum ei nu ar fi fost primii membrii ai Bisericii. Recomandări au fost făcute pentru a studia nu numai istoria biblică, dar şi cea post-biblică a poporului evreu şi de a corecta erorile manualelor creştine de învăţământ.
Cele Zece puncte ale Conferinţei de la Seelisberg se inspiră din cele Optsprezece propuneri redactate de Jules Isaac pentru a eradica prejudecăţile contra evreilor. Pentru istoricul din Aix-en-Provence este un început promiţător, o importanta victorie. Un an mai târziu, Jules Isaac reuşeşte să publice Jésus et Israël [Isus şi Israel], un volum masif de 585 pagini comportând douzeci şi unu de capitole denumite „propuneri“, regrupate în felul următor: Introducere: Privire preliminară asupra Vechiului Testament (propunerea n°1) ; prima parte: „Isus Cristos, evreu după origine“ (propunerile n°2 la n°6) ; a doua parte: „Evanghelia în Sinagogă“ (propunerile n°7 la n°10); a treia parte : „Isus şi poporul său“ (propunerile n°11 la n°15); a patra parte: „Crima de deicid“ (propunerile n°16 la n°20) ; şi o Concluzie (propunerea n°21). În sfârşit, o „Anexă sau Concluzie practică“ intitulată „Redresarea necesară a învăţământului creştin“ reproduce cele Optsprezece puncte prezentate la Seelisberg.
În acelaşi an când a apărut în librărie Isus şi Israel, au fost adoptate la 6 mai 1948, la Paris, statutele Asociaţiei de prietenie evreo-creştine din Franţa [Amitié Judéo-Chrétienne de France]. Această nouă organizaţie a cărui fondator principal a fost Jules Isaac viza nu numai combaterea antisemitismului, ci şi apropierea, înţelegerea şi prietenia între creştini şi evrei.
III. Intervenţia lui Jules Isaac la Pius al XII-lea şi scrierile consacrate relaţiilor dintre creştini şi evrei de-a lungul istoriei. Un an după fondarea Prieteniei evreo-creştine din Franţa şi o lună după crearea în Italia, la Florenţa (în septembrie 1949), a asociaţiei Amicizia ebraico-
cristiana, a avut loc la Castel Gandolfo, o foarte scurtă întrevedere a lui Jules Isaac cu papa Pius al XII-lea, la 16 octombrie 1949. Această întâlnire a fost sugerată de părintele Marie-Benoît, care a participat la salvarea multor evrei francezi în timpul ocupaţiei naziste. El a reuşit să-l convingă pe Jules Isaac de necesitatea transmiterii reprezentantului Sfântului Scaun propunerile Prieteniei evreo-creştine. În timpul celor şapte minute de audienţă publică acordate, Jules Isaac s-a prezentat ca un ne-catolic, anunţând rapid obiectivul întâlnirii: redresarea învăţământului religios privind Israelul. El i-a transmis cele Zece puncte de la Seelisberg, pe care papa nu le cunoştea, cerându-i să le recomande şi să le difuzeze catolicilor din întreaga lume. O a doua cerere referitoare la rugăciunea catolică Pro Judaeis, din Vinerea Sfântă, a sfârşit prin a fi satisfăcută… dar abia în anul 1955, odată cu restabilirea în momentul rugăciunii, a îngenunchierii suprimate începând cu secolul al VIII-lea. E adevărat că această rugăciune ridica o gravă problemă: ea conţinea expresia perfidis Judaeis, care se traducea în mod abuziv prin „evrei perfizi“ şi că – datorită mai multor demersuri, printre care cele ale unei organizaţii evreieşti italiene şi ale lui Jacques Maritain, ambasadorul Franţei la Vatican –, ea a fost amendată în 1948, printr-un act apostolic stabilind noua formulă, „evrei necredincioşi“ sau „neîncrezători“. Din păcate, nici această nouă traducere nu era satisfăcătoare, iar Jules Isaac în cartea publicată în 1956, Geneza antisemitismului, a consacrat un capitol special rugăciunii pascale Oremus et pro perfidis Judaeis. Prin traducerea sa profund inexactă (perfidus însemnând „necredincios“ şi nu „perfid“) această rugăciune a contribuit la „înflăcărarea inimilor creştine“ menţinând timp de secole o ură tenace faţă de evrei. În prima parte a Genezei anisemitismului, lucrare de anvergură, „urmare logică“ a lui Isus şi Israel, autorul abordează tema „antisemitismului etern“, propagat de anumiţi teologi creştini, un antisemitism într-un anume fel consubstanţial iudaismului însuşi. O asemenea opinie este falsă şi tendenţioasă dintr-un dublu punct de vedere: pe de o parte, ea implică faptul că evreii ar suscita ei înşişi, mereu şi pretutindeni, respingerea a cărei victime sunt, pe de altă parte, ea ar acredita existenţa unui fenomen determinist, ostilitatea antievreiască fiind, pentru a ne exprima astfel, o „necesitate“ eternă şi universală. Partea a doua a volumului care îmbrăţişează o grilă cronologică ce se întinde de la imperiul creştin până în anul 1000, demonstrează nocivitatea antisemitismului creştin. Daca ţelul său a fost de „a-i face pe evrei odioşi“, ţel într-adevăr atins, acest fapt se datorează, potrivit lui Jules Isaac, „învăţământului dispreţului“ şi „sistemului înjosirii“, doi termeni clasici, dar care îi aparţin.
În scopul ameliorării învăţământului creştin, care trebuie să devină un „învăţământ al stimei“, în locul „învăţământului dispreţului“, Jules Isaac a multiplicat conferinţele şi intervenţiile sale în numeroase reviste (Le Monde juif, La Revue de la Pensée juive, La Terre retrouvée, l’Arche, Christianisme social, Foi et vie, Revue historique, Cahiers du Sud…). Conferinţa pe care a ţinut-o la Sorbona la 15 decembrie 1959, Du redressement nécessaire de l’enseignement chrétien concernant Israël [Redresarea necesară a învăţământului creştin privind Israelul] a avut un mare răsunet şi a fost publicată după câteva luni, în 1960, la Editura Fasquelle cu titlul: L’Antisemitisme a-t-il des racines chrétiennes? [Antisemitismul are rădăcini creştine?]. Răspunsul autorului la această întrebare este fără echivoc, antisemitismul creştin fiind „sursa puternică cu rădăcini profunde şi multiple pe care s-au grefat apoi celelalte varietăţi de antisemitism, chiar anticreştine ca rasismul nazist“. Doi ani mai târziu, apare ultima sa carte L’Enseignement du mépris [Învăţământul dispreţului] în care el reia trei teme la care ţine în mod special şi care sunt omniprezente în istoria antisemitismului: împrăştierea (diaspora) lui Israel prezentată ca o pedeapsă divină, iudaismul considerat ca „degenerat“ în epoca lui Isus, şi poporul evreu prezentat ca un „popor deicid“. Răspunsurile lui Jules Isaac sunt de trei ori negative. Nu, diaspora evreiască nu poate fi concepută ca o pedeapsă divină a crucificării, deoarece diaspora precede cu câteva secole moartea lui Isus. Autorul insistase deja asupra acestui fapt într-un ciclu de conferinţe în Africa de Nord în 1954, ale căror concluzii au fost publicate la Alger, într-o broşură intitulată: La Dispersion d’Israël. Fait historique et mythe théologique [Împrăştierea lui Israel. Fapt istoric şi mit telogic]. Nu, la începutul primului secol al erei noastre, iudaismul nu era „degenerat“, existenţa mai multor partide politico-religioase – saduceii, fariseii, zeloţii şi esenienii – dovedesc din contra, o intensă viaţă religioasă şi un riguros monoteism. Nu, poporul evreu nu este un „popor deicid“, concept metafizic grotesc, această acuzaţie, parte integrantă a „învăţământului dispreţului“ a fost menţinută timp de secole de bisericile creştine. Suntem în prezenţa unei voinţe deliberate de a scuza pe Pons Pilate şi de a inventa un vinovat, acuzând „evreii“ pe de-a-ntregul. Învăţământul dispreţului a fost publicată în 1962, un an înaintea morţii lui Jules Isaac, doi ani după întrevederea cu papa Ioan al XXIII-lea.
IV. Misiunea a lui Jules Isaac: voiajul la Roma şi consecinţele întâlnirii cu papa Ioan al XXIII-lea. Angelo Giuseppe Roncalli, născut în 1881 la Sotto il Monte, a fost între anii 1935 şi 1944 delegatul Sfântului Scaun la Istanbul, făcându-se cunoscut prin angajamentul său în lupta pentru supravieţuire a evreilor în perioada Şoahului. O mărturie preţioasă în acest sens provine de la Alexandru Şafran care aminteşte într-o conferinţă din 12 iulie 1987 că monseniorul Roncalli nu a fost străin de opera de salvare a evreilor din România, la care a participat activ monseniorul Andrea Cassulo, nunţiul apostolic la Bucureşti. Nu este de mirare că după alegerea sa ca papă – pe data de 28 octombrie 1958 cu numele de Ioan al XXIII-lea –, una din primele sale iniaţiative a fost suprimarea termenilor pro perfidis Judaeis şi Etiam judaicam perfidiam, din rugăciunea din Vinerea Sfântă (la 21 martie 1959 în bisericile din Roma, măsură apoi extinsă pretutindeni în lumea catolică). Acelaşi papă a suprimat, de asemenea, în august 1959 în actul de sfinţire al lui Cristos-Rege, fraza: „Priviţi în sfârşit cu milostivie pe fiii acestui popor care fu altădată preferatul vostru. Coboară-se asupra lui, astăzi însă în botez al vieţii şi al mântuirii, sângele pe care altădată îl chemau asupra capetelor lor“. Aceste dispoziţii favorabile l-au bucurat pe Jules Isaac care, în Conferinţa ţinută la Sorbona la 15 decembrie 1959, i-a adresat un apel vibrant: „Dacă dorim să terminăm cu antisemitismul creştin – două cuvinte care nu suportă de a fi puse împreună –, trebuie să ne ocupăm mai întâi de învăţământ, deoarece el este fundament la toate, învăţământul în cel mai larg sens al cuvântului, la toate gradele şi sub toate formele“. Iată de ce, el a acceptat cu entuziasm în pofida vârstei sale înaintate, propunerea de a întreprinde o călătorie la Roma pentru a-l întâlni pa papa Ioan al XXIII-lea, la iniţiativa lui Cletta Mayer (soţia fostului ministru francez Daniel Mayer, evreică originară din România) şi a lui Jean Pierre-Bloch, responsabili ai „Centrului de Studii şi Probleme actuale“ (CEPA), creat în 1955, pentru a combate antisemitismul.
Această „misiune“ ne este bine cunoscută graţie unui raport stabilit de Jules Isaac însuşi: Notes sur huit jours à Rome [Note privind opt zile la Roma] (9-17 iunie 1960). În introducerea la aceste Note, el subliniază că, pregătind această întâlnire, el a cerut şi primit informaţii utile de la părintele Marie-Benoît (fost director spiritual al marelui Institut al Capucinilor din Roma), de la François Mauriac, „acesta mai curând pesimist“, de la Wladimir d’Ormesson, fost ambasador la Sfântul Scaun, de la André Chouraqui, „acesta mai curând optimist“, de la părintele Démann, de la sora Geneviève G. (Salésiennes de Dom Bosco) din Padova, şi de la Charles de Provenchères, arhiepiscop din Aix-en-Provence. De asemenea, el aminteşte că a redactat pentru Suveranul Pontif un Memoriu, acompaniat de un dosar (ambele traduse în italiană de către Samy Lattès), conţinând piesele următoare: diferitele programe de redresare a învăţământului creştin privind Israelul, un exemplar din Mythe théologique (la Dispersion, châtiment providentiel de la Crucifixion şi extrase din Catehismul Conciliului din Trente („din care rezultă că acuzaţia de deicid este contrară sfintei doctrine a Bisericii“). La Roma, el a fost primit de ambasadorii Franţei (De la Tournelle) şi al Israelului (Sasson) care i–au dat sfaturi preţioase privind întâlnirile necesare cu diferiţi prelaţi, în perspectiva audienţei pontificale.
Iată câteva extrase din expunerea sa referitoare la întâlnirea cu Suveranul Pontif; acest document este cu atât mai preţios, cu cât în afară de prezentarea succintă a „învăţământului dispreţului“, el descrie bine climatul de înţelegere care s-a deschis atunci între evrei şi Vatican, datorat acţiunii tenace a curajosului istoric:
„Luni, 13 iunie 1960… În sfârşit, la 13,15 ajunge rândul meu. Papa ne primeşte în picioare în faţa porţii care se deschide. Dl. de Waren [reprezentantul ambasadei Franţei care l-a acompaniat dat fiind surditatea de care suferea] apleacă genunchiul, eu mă înclin şi Ioan al XXIII-lea îmi dă simplu mâna. Eu mă prezint ca un ne-creştin, promotor al Amitiés judéo-chrétiennes în Franţa, şi ca un om bătrân şi foarte surd. Noi ne instalăm lângă biroul de lucru pe trei fotolii foarte apropiate unul de altul, eu sunt lângă papa care este simplicitatea însăşi, şi această simplicitate contrastează în mod frapant cu fastul decorului şi ceremonialului care au precedat […]. Eu expun cererea mea privind învăţământul şi mai întâi baza sa istorică. Dar cum, în câteva minute, voi putea face să înţeleagă ceea ce a fost un ghetou spiritual în care Biserica în mod progresiv a sfârşit prin a închide vechiul Israel – în acelaşi timp şi într-un ghetou material –? Eu trebuie să mă limitez la o scurtare, cât mai frapantă posibil. Eu arăt la cele două extremităţi ale erei creştine, pe de o parte un antisemitism păgân inconsistent şi absurd în acuzaţiile sale, pe de altă parte un antisemitism rasist, hitlerist, cel mai virulent în zilele noastre, nu mai puţin inconsistent şi absurd. Dar între cele două, singurul care are consistenţă şi pe care avem priză, este acela care a dat naştere la o anumită teologie creştină, sub presiunea circumstanţelor, deoarece negarea evreiască era principalul obstacol la propaganda creştină în lumea păgână. Astfel s-a format ceea ce eu am numit ‘învăţământ al dispreţului’ şi, cum acesta s-a exercitat timp de secole, mentalitatea creştină a fost profund impregnată… “.
• Marele rabin Alexandru Şafran într-o convorbire cu cardinalul Augustin Bea, în cursul pregătirii Conciliului Vatican II, Geneva 1965. Copyright Avinoam Safran şi Carol Iancu
Pentru a condamna „învăţământul dispreţului“, care este „în esenţa sa anticreştin“, Isaac a prezentat papei, în timpul celor douăzeci şi opt de minute de audienţă privată, o notă conclusivă, sugerându-i şi crearea unei comisii anexe pentru a studia chestiunea.
Terminând convorbirea lor cu celebra frază: „Aveţi dreptul la mai mult decât speranţă“, Ioan al XXIII-lea nu a manifestat istoricului francez numai simpatia şi înţelegerea sa, ci el i-a dat asigurarea de a vedea proiectul său ajuns la reuşită. Papa a însărcinat pe cardinalul Bea să ia cererea şi dosarul lui Jules Isaac în cadrul secretariatului său pentru a fi examinate în perspectiva viitorului Conciliu. Două zile mai târziu, la 15 iunie, Isaac s-a întâlnit cu cardinalul Bea care i-a dat acordul pentru crearea subcomisiei a cărei misiune consista în abordarea chestiunii antisemitismului creştin.
Jules Isaac a fost mulţumit de audienţa pontificală şi de întâlnirile avute la Roma unde a avut convorbiri cu cardinalii Bea, Tisserant, Ottaviani şi Jullien, exprimându-şi speranţele în numeroase corespondenţe. „Am fost surprins eu însumi de audienţa obţinută, nu numai de la Sfântul Părinte – care este bunăvoinţa şi simplicitatea cele mai emoţionante – , dar şi de la mai mulţi conducători din Curia romană. Am putut stabili legături preţioase şi rămân în contact cu Roma“, scrie el prietenei sale Claire Huchet-Bishop, la 16 august 1960.
Două luni mai târziu, la 10 octombrie 1960, Jules Isaac adresa arhiepiscopului Charles de Provenchères din Aix-en-Provence, scrisoarea următoare:
„Monsenior, Iată ultimele mele informaţii de la Roma pe care doresc să le comunic Excelenţei Voastre. Informaţii transmise de către Ambasador, după vizita Monseniorului Baron la E.S. cardinalul Bea. Sfântul Părinte, în interesul cauzei pe care o apăr, s-a gândit că ar fi mai bine de a evita orişicare publicitate, ‘zgomotul care s-ar face în jurul creării unei comisii speciale putând fi mai mult prejudiciabil decât avantajos’. În consecinţă, el a însărcinat pe E.S. cardinalul Bea să preia cererea şi dosarul meu în Secretariatul său pentru Conciliu, ca să fie examinat. Un prim rezultat este deci atins. Chestiunea învăţământului privind Israelul va fi examinată. Ea va fi fără îndoială în Secretariatul condus de cardinalul Bea, a cărui dispoziţii favorabile îmi par asigurate. Şi pentru a-l studia, examina, va trebui cu certitudine în acest cadru să se creeze o Sub-Comisie. Nu pot decât să mă bucur de acest prim rezultat pozitiv şi să sper că vor fi şi altele, ştiind mai ales că această cauză justă găseşte de asemenea apărători înflăcăraţi la cele mai înalte autorităţi ale Bisericii din Franţa. Vă rog să agreaţi, Monsenior, asigurarea sentimentelor mele deferente, devotate şi recunoscătoare“.
Pentru redactarea documentului despre evrei răspunzând aşteptărilor lui Jules Isaac, cardinalul Bea a fost secundat în mod eficace, începând de la 18 octombrie 1960, de câţiva prelaţi printre care monseniorul John Oesterreicher, fost cetăţean austriac de origine evreiască care a reuşit să părăsească regimul nazist emigrând în Statele Unite unde a creat Institutul de studii evreo-creştine la Universitatea Seton Hall în 1952.
Jules Isaac şi-a exprimat impresiile sale favorabile privind atitudinea papei la mai multe persoane implicate în dialogul evreo-creştin, printre care André Chouraqui: „Papa a reţinut cu bine cererea pe care i-am prezentat-o şi pentru care – mi s-a spus – el poartă un mare interes. […]. Problema va fi examinată şi, dacă mă încred în declaraţiile cardinalului Bea, într-un cadru favorabil“.
Cadrul favorabil a fost Conciliul Vatican II, deschis la 11 octombrie 1962, de către Ioan al XXIII-lea, dar documentul intitulat Nostra Aetate a fost terminat şi publicat numai în toamna anului 1965, de papa Paul al VI-lea care l-a înlocuit pe Ioan al XXIII-lea după moartea acestuia, intervenită la 3 iunie 1963. Din păcate, nu i-a fost dat istoricului Jules Isaac să vadă concretizarea acţiunii sale persistente: el a decedat la 5 septembrie 1963, puţin timp înainte de deschiderea celei de-a doua sesiuni a Conciliului, în care o primă redactare a schemei despre ecumenism „Despre relaţiile dintre catolici cu ne-creştinii şi mai întâi cu evreii“, a fost distribuită Părinţilor.
Concluzii. Conciliul Vatican II (1965) al cărui iniţiator a fost Ioan al XXIII-lea reprezintă începutul unei veritabile cotituri a Bisericii catolice în atitudinea sa faţă de evrei şi iudaism. Această mutaţie care s-a concretizat atunci prin Declaraţia Nostra Aetate (în pofida limitelor sale, pe care ne propunem să le prezentăm într-un alt articol) a fost rezultatul întâlnirii din 13 iunie 1960. Ea a fost efectiv pregătită prin scrierile, conferinţele şi intervenţiile perseverente ale lui Jules Isaac. Datorită lui, cărţile de catehism destinate catolicilor au fost epurate şi „învăţământul dispreţului“ a fost înlocuit cu „învăţământul stimei“. Jules Isaac a fost conştient de importanţa rolului său istoric în apropierea dintre creştini şi evrei, şi, mai ales, între creştini şi catolici, aşa cum reiese şi dintr-o scrisoare adresată lui Jean Pierre-Bloch, şase luni înainte de dispariţia sa:
„Nimeni nu a luptat cu mai multă eficacitate ca mine, iar rezoluţiile constructive adoptate la Seelisberg în 1947, ca şi la New Delhi în 1962, îmi sunt datorate. Sau prin scrierile mele, sau prin demersurile mele, sunt aproape singurul care a obţinut rezultate pozitive […] Prietenia evreo-creştină pe care am constituit-o în Franţa în 1948, a depus o muncă frumoasă, dar eficacitatea sa nu se poate compara cu scrierile mele Jésus et Israël, Genèse de l’antisémitisme, L’Enseignement du mépris, sau cu demersurile mele la Roma în 1960… [sublinierea mea, C.I.]“.
Jules Isaac, care a fost un pionier în denunţarea surselor religioase creştine ale antisemitismului, a fost, efectiv, în acelaşi timp, unul din principalii artizani ai apropierei evreo-creştine. Lunga sa bătălie începută la Paris, în epoca afacerii Dreyfus, sub aripa lui Péguy şi care s-a terminat la Aix-en-Provence cu moartea sa la vârsta de 86 de ani, dovedeşte că o linie dreaptă leagă primele sale luări de poziţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi demersurile sale la Roma, în 1960. El a beneficiat de bunăvoinţa bunului papă Ioan al XXIII-lea, dar şi de investiţia personală a cardinalului Bea, iezuit german, cea mai înaltă autoritate a Vaticanului privind Scrierile Sfinte, la care a intervenit şi Alexandru Şafran în 1965, în cursul pregătirii conciliului Vatican II.
Bibliografie
Augustin Bea, L’Eglise et le peuple juif, éd. du Cerf, 1967.
André Chouraqui, Le Destin d’Israël. Correspondances avec Jules Isaac, Jacques Ellul, Jacques Maritain et Marc Chagall. Entretiens avec Paul Claudel. Annotés par Bruno Charmet et Yves Chevalier. Présentation d’Yves Chevalier, éd. Parole et Silence, 2007.
Jean Dujardin, L’Eglise catholique et le peuple juif. Un autre regard, éd. Calmann-Lévy, 2003.
Dans l’Amitié de Jules Isaac, t.III, «Témoignages» (Dossier établi par Carol Iancu), Aix-en-Provence, 1981.
Carol Iancu, Alexandre Safran. Une vie de combat, un faisceau de lumière, Montpellier, Université Paul Valéry – Montpellier III, collection Sem – Etudes juives et hébraïques n°13, 2007. Volum tradus în română: Carol Iancu, Alexandru Safran, O viaţă de luptă, o rază de lumină, Bucureşti, Hasefer, 2010.
Carol Iancu, Alexandre Safran et les Juifs de Roumanie durant l’instauration du communisme. Documents inédits des archives diplomatiques americaines et britanniques (1944-1948). Préface d’Alexandru Zub, Iaşi, editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza „, colecţia „Historica-Dagesh“, n°4, 2016, 561 p. Volum tradus în engleză: Alexandre Safran and the Jews of Romania during the installation of the communist regime. Newly discovered documents from the American and British diplomatic archives 1944-1948). Translated by Felicia Waldman. Foreword by professor Alexandru Zub, Iaşi, editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza, colecţia „Historica-Dagesh“, n°8, 2018, 553 p.
Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate până în zilele noastre, Ediţia a II-a, revizuită, actualizată, completată cu noi texte şi cu o Postfaţă. Prefaţă de Prof. dr. Andrei Marga, traducere de Ţicu Goldstein, Bucureşti, ed . Hasefer, 2018.
Jules Isaac, Jésus et Israël, Paris, Albin Michel, 1948.
Jules Isaac, L’Affaire Finaly. Signification. Enseignements, Marseille, éd. du Cercle Intellectuel pour le rayonnement de la pensée et de la culture juive, 1953.
Jules Isaac, Genèse de l’antisémitisme, editions Calmann-Levy, 1956. Volum apărut şi în româneşte: Jules Isaac, Geneza antisemitismului. Eseu istoric. Prefaţă de Carol Iancu, traducere de Ticu Goldstein, editura Hasefer, 2014.
Jules Isaac, La Dispersion d’Israël. Fait historique et mythe théologique, Editions de la Commission culturelle juive d’Algérie, Alger, 1954.
Jules Isaac, Du redressement nécessaire de l’enseignement chrétien concernant Israël, Paris, editions Fasquelle, 1959
Jules Isaac, Notes sur huit jours à Rome [Note privind opt zile la Roma] (9-17 iunie 1960), in « Dans l’Amitié de Jules Isaac », Cahiers de l’Association des Amis de Jules Isaac, Aix-en-Provence, 1974, n°2, p. 18-28.
Jules Isaac, L’Enseignement du mépris, Paris, éd. Fasquelle, 1962.
Alexandre Safran, Juifs et Chrétiens. La Shoah en héritage, Genève, éd. Labor et Fides, 1996.