CRISTIAN VASILE: EŞECUL DEMOCRAŢIEI ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST ÎN INTERBELIC

În literatura academică occidentală (anglo-saxonă, mai precis) nu sunt foarte multe sinteze solide de istorie a Europei Centrale şi de Est în perioada interbelică. Într-o carte recentă, pe care a coordonat-o, Sabrina Ramet a identificat vreo cinci astfel de sinteze (cu referiri consistente şi la România) – Interwar East Central Europe, 1918-1941. The Failure of Democracy-Building, the Fate of Minorities, edited by Sabrina P. Ramet, Routledge, London and New York, 2020, 332 p.

Sabrina Petra Ramet – profesoară de ştiinţe politice la Universitatea norvegiană de Ştiinţă şi Tehnologie din Trondheim – a adunat o echipă de cercetători, cu toţii cunoscători ai limbilor vorbite în regiune, în ţările analizate (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria şi Albania) şi a încercat atât să urmărească anumite teme esenţiale (profilul regimului politic interbelic, cauzele eşecului democraţiei, tratamentul aplicat minorităţilor etnice şi religioase), cât şi să răspundă la câteva întrebări presante (Cât de mult se poate coborî în timp pentru a înţelege şi explica fragilitatea liberal-democratică a sistemelor politice interbelice? Au prevalat factorii interni sau cei externi în cazul prăbuşirii democraţiei interbelice în zona estică şi centrală a Europei? – ar fi doar două dintre ele). Editoarea introduce în ecuaţie şi criza economică mondială dintre 1929 şi 1933 care s-a răsfrânt şi asupra destinului politic al regiunii şi a favorizat – alături de ascensiunea nazismului în Germania – alunecarea spre extrema dreaptă şi fascism. Lipsa consensului politic de la momentul 1918-1920, corupţia endemică şi fricţiunile interne (inclusiv cele interetnice) din ţările Europei Centrale şi de Est sunt aspecte care revin în cadrul analizei propuse de Sabrina Ramet (Interwar East Central Europe, 1918-1941. The Failure of Democracy-Building, the Fate of Minorities. An Introduction, pp. 1-34), regăsindu-se şi în celelalte capitole dedicate statelor din regiune.

Specializarea iniţială a coordonatoarei (istorie ecleziastică postbelică şi istoria recentă a Iugoslaviei) se întrevede şi în acest volum, dar cartea vădeşte o tratare echilibrată a tuturor statelor din regiune, precum şi a principalelor domenii de interes (politic, social, economic şi cultural-religios). Aparent, S. Ramet plasează România într-o companie onorantă (alături de Cehoslovacia), ambele ţări fiind ultimele redute ale parlamentarismului şi ale democraţiei (chiar dacă imperfecte). În fapt, din perspectiva editoarei, anumite gesturi politice de forţă, chiar ale regelui Ferdinand I, par să anunţe declinul democratic şi prefaţează acţiunea sistematică a lui Carol al II-lea de după 1930 de „guvernare peste partide“ – un autoritarism care a condus în cele din urmă la lovitura de stat din februarie 1938 şi la dictatura regală.

De altfel, capitolul special despre România interbelică – semnat de reputatul istoric de origine australiană Roland Clark (preşedinte al Society for Romanian Studies) şi intitulat Enshrining Ethnic Privilege – este congruent cu perspectiva oferită de Sabrina Ramet în introducerea cărţii. Naraţiunea lui Clark porneşte de la o afirmaţie făcută în 1925 de către poetul Nichifor Crainic referitoare la semnificaţiile bătăliei de la Mărăşeşti: „Soldaţii noştri, cu echipament improvizat, l-au asvârlit, au prins arma ca pe o bâtă ciobănească şi s-au năpustit, goi şi ţărani, asupra maşinismului ucigaş al civilizaţiei. Momentul acela glorios e începutul, poate semnificativ, al democraţiei româneşti“ (Parsifal, în „Gândirea“, nr. 8-10, 1925, p. 186). Spusele lui N. Crainic nu se verifică, iar transformarea în anii 1930 a scriitorului – talentatul poet al simţirilor profunde – într-un soi de ideolog al curentelor fasciste şi extremiste (legionarism, cuzism) confirmă parcă dimensiunile consistente ale percepţiei eronate, deformatoare de la 1925.

Modernizarea economică, avatarurile sistemului educaţional, diversitatea religioasă, ascensiunea fascismului, cauzele declinului democratic sunt numai câteva subiecte abordate de Roland Clark. Mai ales în provinciile alipite la momentul 1918 modernizarea a fost uneori percepută ca naţionalizare (p. 154), iar acest aspect a trezit resentimente şi alienare în rândurile comunităţilor etno-naţionale şi religioase minoritare. Potrivit lui Clark, preeminenţa etnică românească văzută ca ceva natural în politica şi cultura interbelică („privilegiul etnic“) a contribuit la o tentativă sistematică de uniformizare şi omogenizare cu consecinţe negative, sporind tensiunile interne. În fapt, echivalenţa pernicioasă propusă de Nae Ionescu la începutul anilor 1930 („a fi român înseamnă a fi ortodox“) a fost în esenţă enunţată, poate în tuşe mai puţin groase, chiar de către guvernanţii zişi „liberali“, averescani sau de alte culori politice. Din perspectiva acestor actori politici influenţi, multiconfesionalismul ca atare părea un soi de pericol pentru ordinea morală a noului stat unificat. Concurenţa făcută tinerilor români de către studenţii de altă etnie (evrei îndeosebi) a generat alte conflicte şi a potenţat xenofobia şi antisemitismul universitar. În aceste condiţii, a prins rădăcini propaganda antievreiască a lui Corneliu Zelea Codreanu, încurajat de către un politician monoman antisemit precum A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Naţional Creştine. De altfel, solicitări restrictive/interdictive precum cele de genul numerus clausus nu au fost specifice doar României, ci se regăsesc şi în alte ţări central-europene (uneori fiind puse şi în practică).

Însă nu doar antisemitismul omniprezent a subminat sistemul democratic interbelic. Reformele electorale de după 1926, compromiterea elitei politice (în principal liberale şi ţărăniste) din cauza scandalurilor financiare şi a disputelor interminabile, alfabetizarea (politică) precară, precum şi încurajarea unui monarh autoritar (Carol al II-lea) au fost alţi factori determinanţi care au torpilat parlamentarismul şi aşa fragil al României dintre cele două războaie mondiale. De altfel, Parlamentul a ajuns să fie ignorat chiar imediat după 1933, deşi teoretic guvernul PNL (condus de Gheorghe Tătărescu) avea o majoritate solidă în forul legislativ. Concluzia lui Roland Clark este aceea că în anii 1930 românii au fost deposedaţi de multe dintre instinctele şi reflexele democratice şi pregătiţi astfel pentru a tolera şi accepta dictatura regală instituită de Carol al II-lea în februarie 1938. A fost începutul unor dictaturi de extremă dreapta în timpul cărora s-au comis îngrozitoare purificări etnice (simptomatic, Nichifor Crainic – cel care eşuase în a defini în mod credibil democraţia – a ajuns ministru al Propagandei naţionale în guvernul dictaturii antonesciene).

Eroziunea democraţiei atunci şi acum, ascensiunea extremei drepte sau a dreptei radicale sunt probleme acute ce revin în mod periodic (v. prefaţa cărţii, p. xv). Corupţia, venalitatea, prezenţa elitelor de paradă, sărăcia şi înapoierea au caracterizat atât interbelicul, cât şi epoca postcomunistă. Cartea editată de Sabrina Ramet nu este doar o reconstituire istorică plauzibilă, ci – aşa cum sugerează editoarea – oferă şi sugestii pentru o mai bună raportare la actualitate. În sensul că, prin examinarea forţelor care au dărâmat eforturile de democratizare în Europa Centrală şi de Est în anii 1920 şi 1930, poate am învăţa câteva lecţii privind o abordare mai adecvată a provocărilor de astăzi (populismul etnocratic, demagogia, tendinţele autoritare).