VLADIMIR TISMĂNEANU: SINCRETISMUL IDEOLOGIC AL ANULUI 1968

În anul 1968, regimul de la Bucureşti părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puţin rigidă. Era o făgăduinţă amăgitoare, câtă vreme Nicolae Ceauşescu însuşi nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubček. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acţiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea şi se simţea solidar cu poziţiile celor care i se opuseseră deschis.

Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul Lagărul comunist sub impactul destalinizării, coordonat de Dan Cătănuş şi Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declaraţiile de paradă, Ceauşescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbeşte uneori despre rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este o altă iluzie. Niciodată, sub nici o formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceauşescu în privinţa opţiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă în privinţa îndemnului lui Maurer către Ceauşescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recurgerea la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah, Leninul României. Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susţinerea activiştilor total devotaţi lui Ceauşescu. Din umbră, Elena Ceauşescu era de-acum extrem de influentă. Referinţele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar astfel: „şi soţia”. Ca şi amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial” era ahtiată după blănuri, bijuterii şi călătorii pariziene. Marile familii ale aristocraţiei roşii se bucurau de privilegii de tip feudal.

Pentru a crea mitul unităţii dintre partid şi popor, se organizează vizite de lucru prin toată ţara, se înscenează întâlniri între Ceauşescu şi inşi travestiţi în precursorii săi istorici, marii voievozi ai unui trecut divinizat. Sub patronajul lui Mizil şi al lui Dumitru Popescu, se construieşte eşafodajul stalinismului naţional, al ceea ce Monica Lovinescu a numit neoproletcultism: „Îmbinarea explozivă a unor rudimente din vechea dogmă cu şovinismul lătrător“.

Comunismul şi fascismul se întrepătrund până la dispariţia oricărei distincţii relevante. Monica Lovinescu scria despre acest hibrid dintre Scînteia şi Porunca Vremii unde au dispărut frontierele dintre comunism şi fascism: „Dar au existat vreodată real aceste graniţe, şi vecinătatea dintre metodele celor două totalitarisme n-a fost oare de mai multă vreme o evidenţă? Nu numai Hannah Arendt o susţine. Dovezile în România se înmulţesc“ (Posteritatea contemporană – Unde scurte III).

Acest baroc comunisto-fascist şi-a aflat matricea originară în sincretismul ideologic al anului 1968. Pe de o parte, se afirmă o direcţie intelectuală prooccidentală, din care făceau parte tineri intelectuali, dar şi unii scriitori care rupseseră categoric cu stalinismul, precum A.E. Baconsky, E. Jebeleanu şi Geo Bogza, care simpatizau cu idealurile Primăverii de la Praga. Pe de altă parte, se năştea sub protecţia partidului acel curent care avea să paraziteze prin etern scandal şi mahala patriotardă viaţa spirituală a următoarelor decenii (reverberaţiile le simţim şi astăzi).

În timp ce, la Praga, scriitorul radical antistalinist Ludvík Vaculík publica Manifestul celor două mii de cuvinte, la Bucureşti, cenzura se menţinea atotputernică. În fruntea ei, acelaşi sinistru, inamovibil Iosif Ardeleanu. Contestaţia rămânea o crimă. Într-un răscolitor articol apărut după 1989 în Lettre Internationale, Ion Vianu cita discursul lui Ceauşescu din octombrie 1968 la deschiderea anului universitar. Este o mostră de primitivism terorist, dar şi de novlangue, care ar trebui cunoscută de toţi cei care mai au iluzii legate de PCR în 1968:

„Mai există încă astăzi cineva care se gândeşte că se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Fără îndoială, tovarăşi, nici un ţăran cooperator, nici un lucrător […], nici un intelectual […] nu ar îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului în România. Fireşte, pot să mai fie nebuni şi vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă. Dar, după cum ştiţi, dezvoltăm medicina pe o scară largă. Chiar şi aceşti nebuni pot fi trataţi cu mijloace moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămaşa de forţă“.

Aşadar, în 1968, pentru Partidul Comunist Român, a te îndoi de socialismul lui Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală.