MIRCEA MOŢ: NEGURA, VÂNĂTOAREA ŞI RITUALUL POVESTIRII

„omul din veacuri râdea, un râs împietrit şi crispat, care samănă cu masca morţilor”

(Mihail Sadoveanu)

Un text introductiv din Ţara de dincolo de negură sugerează o interesantă perspectivă de lectură a cunoscutei opere sadoveniene: Despre această ţară şi despre vânat şi pescuit stabileşte o relaţie între natural şi echivalentul acestuia, fie cartea, fie fotografia, ca ipostaze ale reflectării realului, mai exact a suprafeţei imediat sesizabile a acestuia, mai puţin a profunzimii de dincolo de el.

Mihail Sadoveanu propune drumul înapoi, dinspre reprezentare spre obiectul acesteia, spre natură, pentru a descoperi condiţia omului ce trăieşte în deplină consubstanţialitate cu întregul. Scriitorul caută febril ceea ce este primitiv, înlăturând tot prisosul pe care modernitatea l-a adăugat naturii: „Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi prezumţie, căci nouă nu ni se datoreşte nimic din ce-i frumos pe acest pământ românesc. Nu ni se datoreşte nici măcar păstrarea a tot ce-i primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pământului, fierăstraiele au ucis pădurile“ (s.n.).

Modern ca scriere, textul sadovenian devine expresia unui demers recuperator şi al încercării naratorului de a redobândi/retrăi, prin experienţa literaturii şi a naraţiunii în special, timpul auroral, al minunilor, după cum autorul însuşi afirmă: „Cătră minunile primitive nu sunt drumuri, în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţă“. Pentru Sadoveanu, mai mult decât o călătorie iniţiatică, întoarcerea la natură, este o călătorie de ispăşire pentru păcatul ruperii de natural. Această călătorie nu este posibilă decât uitând convenţia re-prezentării naturalului, aşa cum o propun fotografia şi cartea: „După ce, lăsând cartea, vom merge cu piciorul cercetând toate ca într-o călătorie de ispăşire, după ce ne vom simţi intrând în noi dragostea acestui pământ ca un suflet al strămoşilor, numai atunci vom avea dreptul să ridicăm ochii şi să mulţumim cu umilinţă Celui pe care-l invocă regele psalmist de demult“. Altfel spus, volumul lui Sadoveanu transcrie tendinţa modernului de a răspunde „pornirilor“ adormite în fiinţa lui şi de a le urma sub semnul unei experienţe corespunzând autenticei călătorii în adâncul propriei fiinţe: „Cât de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi se deşteaptă în anume împrejurări cu nebănuită putere, poate oricine să mărturisească aducându-şi aminte de primele impresiuni vânătoreşti“. Impresionantă rămâne ideea redobândirii depline a vârstei în care individul este impregnat cu toate atributele Creaţiei înseşi: „Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fân, intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi inconştient ca însăşi creaţia“ (s.n.).

Ţara pe care o caută naratorul sadovenian (şi pe care îşi propune să o recupereze prin forţa şi rostirea magică a povestirii) se află dincolo de o negură ce nu-şi refuză sensurile simbolice. Într-un binecunoscut dicţionar de simboluri, ceaţa este considerată „simbol al nedeterminatului, al unui stadiu evolutiv în care vechile forme, pe cale să dispară, nu sunt încă înlocuite de forme noi, precise“. Expresie a opacităţii, ceaţa se opune privirii şi, până la urmă, descoperirilor revelatoare. Nu este mai puţin adevărat însă că ceaţa provoacă spiritul, care tinde permanent dincolo de aparenţa şi inconsistenţa ei, în cazul lui Sadoveanu, spre o ţară pură ca un tărâm ce garantează vârsta trăirilor autentice. Între timpul modernităţii, a re-prezentării (prin fotografie şi carte) şi autentica trăire a lumii primitive se plasează, aşadar, ceaţa/negura, asociată timpului: „Adu-ţi aminte şi cheamă din pâclă între noi atâtea chipuri pe care le-am întâlnit altădată în altă lume. Între ele şi noi s-a pus perspectiva timpului – şi ceaţa despărţirii le dă o uşoară linie artistică, ce nu poate dăuna realităţii“ (s.n.). Deja se insinuează aici ideea că recuperarea trecutului şi a vârstei primitive se asociază artei („uşoară linie artistică“) ce nu modifică realul, ci pătrunde, cu forţa unei radiografii, dincolo de formele superficiale ale acestuia.

Aventura recuperatoare propusă de Sadoveanu se consumă sub semnul unei necesare rătăciri, sugestie că individul se abandonează unui spaţiu lipsit de drumuri/poteci ca semne certe ale actului civilizator, într-o realitate impusă ca „altă viaţă“ ori ca un basm (specie sugestivă în acest caz): „Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului.(…). Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se înclinau lin la suflarea vântului, am înţeles că intrăm în altă viaţă ori într-un basm“. Intrând în această lume, omul sadovenian trebuie să aibă certitudinea că a rupt orice legătură cu lumea modernităţii şi a civilizaţiei acesteia: „Toate legăturile cu lumea dispăruseră. Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea impură a târguşorului de provincie căzuseră în întuneric (sfera negurii şi a opacităţii, n.n.), ca păpuşile în cutia lor“. Aici, omul modern are ocazia întâlnirii semnificative cu celălalt, în orizontul unei autentice şi depline libertăţi: „Din adâncurile subconştientului un fior necontenit tremura către suprafaţă. Toată fiinţa lui era liberă şi atentă. Atentă vânătoreşte – deşi expediţia aceasta era întâia, deşi ochii lui nu văzuseră încă vânatul viu“. În încercarea omului de a regăsi naturalul şi de a se regăsi pe sine, se stabileşte o relaţie aparte între ucenic şi iniţiator: de cele mai multe ori novicele „purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum băgase de seamă că fac vânătorii cei bătrâni“.

Deosebit de interesant mi se pare faptul – semnificativ din perspectiva artistului – că autentica iniţiere nu se realizează doar prin vânătoare ca ritual, ci, mai ales, prin rostire, prin cuvânt, prin logos în ultimă instanţă, prin rostirea ritualică a unei poveşti de vânătoare (nu întâmplător o naraţiune se intitulează Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu). În acest univers lipsit de repere, povestirea capătă o funcţie evidentă, mărturisind o „altă lume“, cu întâmplări ce rămân „neverosimile“ pentru un străin: ele, poveştile, „păreau neverosimile, pentru că se petrecuseră în altă lume“. Accentul se pune la Sadoveanu pe ritualul povestirii, pentru ca naraţiunea să-şi asigure, în felul acesta, puterea transfiguratoare şi efectul magic: „Asemenea întâmplări sunt vrednice de povestit; trebuiesc însă în chip anumit argumentate şi puse în lumină deosebită“ (s.n.).

Poveştile se spun într-un spaţiu închis, protejat, precum în Hanu’ Ancuţei (unde povestirea, prin ritualul ei, îi scoate pe ascultători din timpul marcat de prezenţa demonului): „Acolo avem apă adâncă subt luncă bătrână. Şi este şi-un bordei vechi într-o margine, unde am făcut oleacă de pândă. Suntem în adăpost; nu ne pasă de vânt, nu ne pasă de ploaie”. Povestirea presupune – ca şi în Hanu’ Ancuţei – o pregătire: mâncarea îi fortifică pe aceia care, ascultând povestea, vor lipsi din timpul din realitate.

Poveştile de vânătoare din Ţara de dincolo de negură contează mai puţin prin evenimentele propriu-zise. Ele, poveştile de vânătoare, rămân în primul rând rostire pură, incantaţie şi act magic, prin care ucenicul este „suspendat“ din realitatea modernă  („Pentru vânătorii tineri, cartea, profesorii şi zilele lungi de clasă sunt de multe ori nişte incomensurabile zădărnicii“). Prin magia limbajului, ucenicul trăieşte în imaginarul naraţiunii, care-i modelează gesturile: „ucenicul fugi spre povestea de iarnă din munte, pe care o retrăi în toate amănuntele-i dramatice(…) Frumoase şi interesante nu sunt întâmplările în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele sunt totul“ (s.n.).