RUXANDRA CESEREANU: ERAM CU DIEGO DE BRAGA ÎN INSULA MILOS

Eram cu Diego de Braga în insula Milos, când am zărit o fată goală, cu cercel în nas, scăldându-se între stânci, la Paliohori. Susura un cântec de leagăn, iar iubitul ei tocmai despica un harbuz, după ce înălţase cortul. Mai târziu i-am zărit cum stăteau goi puşcă şi mâncau fiecare, cu linguriţa, din câte-o jumătate de harbuz, scuipând sâmburii după o stâncă. În următoarea dimineaţă, venisem pe plajă imediat după răsăritul soarelui, i-am auzit cum făceau dragoste, iar fata icnea ca o iepuriţă. La prânz, ne-am întâlnit nas în nas, ei veneau de la supermarket, cu bidoane de apă, noi eram în drum spre bungalowul de pe colină. Sunteţi ademenitori şi proaspeţi, le-am zis celor doi, să nu îngăduiţi ca nimeni să vă despartă vreodată. Şi voi sunteţi ademenitori, a zis iubitul iepuriţei, nici voi să nu îngăduiţi să vă despartă cineva vreodată. O femeiuşcă a nisipurilor, un bărbătuş al nisipurilor. Iar noi la fel.

Dantissimo, italianul, făcea yoga pe plajă, în amurg. Avea un tatuaj în formă de spirală adn pe spate. Ar trebui ca toată lumea să fie goală, fără costume de baie, ca să poată respira desăvârşit, zise privindu-l drept în ochi pe Diego de Braga care făcea yoga între stânci la ceasul celălalt al zilei, adică dimineaţa. I-am zărit atunci pe iubiţii cei tineri cocoţaţi pe stâncă în mijlocul mării, el o ţinea în braţe şi o legăna, iar fata cu cercel în nas îşi plecase capul pe umărul lui şi-l descânta. I-am descântat şi eu, fără ca ei să ştie.

În seara aceea, Diego de Braga a fost melancolic peste măsură. Dacă nu pot salva lumea, a mărturisit el, la ce bun să navighez pe toate mările şi de ce să trăiesc?! Trăieşti pentru dragostea mea, i-am zis, şi pentru verile noastre greceşti care-s o hrubă. E drept că n-am cercel în nas, dar te pot descânta şi eu. De fapt nici n-am mai stat pe gânduri şi am început să fac asta, să-l descânt. Abre los ojos. Eşti o vrăjitoare şi de-abia apoi grecoaică, mi-a şoptit Diego. Dragă Odiseu, tu ce crezi? Se zvoneşte că sunt Persefoni.

Cu corabia zisă a lui Kapetan Yangos am făcut înconjurul insulei până am ameţit. Mâncasem plăcinte cu spanac şi eram ochi şi urechi la sporovăielile din jur. Corabia tremura din încheieturi, era destul de bătrâioară. După ce-am sărit de pe Kapetan Yangos în mai multe ascunzişuri ale insulei, scăldându-ne laolaltă toţi călătorii, am oprit în portul insulei Kimolos unde nu aveai ce face, nu era aproape nimic acolo. Două taverne pe nisip, la una ne-am aşezat în şezlonguri şi am comandat uzo din belşug, ca să uităm de nemurire. De acolo am adăstat la Yerakas, o plajă sălbatică, fără picior de înotător. Ar fi trebuit să fim goi puşcă, dar eram prea mulţi, vreo şaptezeci de călători cu slipuri stridente ca nişte confetti.

Mai târziu, după ce ne-am întors în sătucul Marnik, ne-am înnisipat cu voia noastră la Firiplaka. Am stat înveliţi în nisip alb, pe o coastă unde nici piraţii nu ajungeau. Sătenii şi oaspeţii lor ridicaseră menhiri de o jumătate de metru înălţime din bolovanii încinşi. Erau şi câteva hrube săpate în stâncă. Ne-am ghemuit în două din ele, eram tot goi şi săraţi. Am dansat în mare pentru Diego de Braga, iar el a râs. Am sărit într-un picior, ca o fetiţă sărind coarda, am făcut gesturi de chinezoaică fluturând evantaiul, am lovit mingea cu capul ca un delfin. Diego râdea în barbă. Eram doar noi, soarele, vântul şi marea. La sfârşitul jocului în ape, Diego mi-a zis: vino să trecem înot printr-o stâncă. Şi aşa am făcut.

În ziua următoare, la Sarakiniko, ne-am lungit gâturile tot privind fix caolinul lăbărţat pe coastă ce semăna cu un corsaj de balerină pe marginea mării. Peisajul ne luase minţile, parcă eram pe harta secretă a lunii. Turiştii şiroiau în vreme ce noi stăteam nemişcaţi pe buza unei căldări deasupra mării. Nu ne-am urnit decât după vreun ceas, când caolinul lunar a intrat în noi. Ştiam amândoi că nu va mai ieşi niciodată din pielea noastră. O tortugă uriaşă ieşise la suprafaţa mării şi dădea din lăbuţe, era un semn aici, fireşte.

Încheierea din Milos a fost tot la Paliohori, în văgăuna coborâtoare numită Deep Blue. Nisipul era cărămiziu de la fierul depus pe stânci, algele se molipsiseră şi ele de culoarea ruginie. Găsisem o plajă mică, cu o peşteră ca un uter unde ne puteam feri de soare. Eram lucioşi, tomnateci şi goi. Ceilalţi înotători se uitau chiorâş la noi, dar nu ne păsa. Eram prinşi în dragostea noastră şi în acel dream-catcher al mării pe care îl desluşisem.

Dar lucrurile nu s-au sfârşit aici. După o zi şi o noapte de navigare am ajuns la Pireas şi apoi la Athina. Am luat-o târâş spre Plaka să găsim o tavernă potrivită. Erato Kypos nu mai exista şi nici Gatula to fenghari, ba nici chiar Ghiubeţakia, decât într-un poem al meu de acum douăzeci de ani. Trei taverne ca trei muze. Tot căutând şi cârcotind am găsit până la urmă grădina de vară numită Zeus Străinul şi aici ne-am sălăşluit, cu petreceri şi chicoteli, noi doi şi lumea, Diego, eu şi luna deasupra Athinei.