CONSTANTIN CUBLEŞAN: POEZIA MELANCOLIEI SENIORIALE

Melancolic, mai mult ca altădată, ca-ntotdeauna la drept vorbind (cochetând adesea cu „nepăsătorul Minister al Melancoliei“) şi sentimental („Devin aproape necuviincios de sentimental“), Ion Pop îşi decantează, cu un calm olimpian, trăirile existenţiale, într-o poezie pregnant confesivă („să ne repovestim viaţa“), pentru că, ajuns la o vârstă seniorială („Mă tem că am început să îmbătrânesc“), retrospectiva biografică, dintr-o lirică evocatoare, se adaugă (se suprapune) emoţionant fiorului declanşat de contemplarea tandră a micului univers diurn, ambiant, prin care trece meditativ, blagian („Am văzut astăzi o veveriţă cenuşie, aproape neagră,/ sărind sprintenă de pe-o creangă pe alta/ în caisul încărcat/ de fructe aurii.// – Nu clătina, i-am strigat în şoaptă,/ nu clătina aurul,/ lasă-l să sclipească/ încă o clipă!// O, şi, mi s-a făcut o concesie –/ a rămas aşa,/ în acea clipă oprită/ în plină, dezinteresată gratitudine:/ a aşteptat/ să mă pot bucura de contrastul/ celor două culori – galben solar şi (aproape) negru/ pe verdele frunzelor dintr-odată încremenite,/ poate de mica spaimă/ a gândului meu.// Şi n-a clătinat aurul“ (O clipă). Pe aceste coordonate esenţiale se aşează întreg recentul volum de poeme: Lista de aşteptare (Floreşti-Cluj: Limes, 2019).

O poezie de evidentă simplitate a expresiei, stăpânită, nu neapărat cenzurată, de o conştiinţă intelectuală rafinată îndelung în retortele unei alchimii livreşti („am citit mai toată literatura română/ şi câte ceva din cea universală/ şi mi s-a spus/ că am chiar înţeles câte ceva“ – Doi ochi), niciodată însă într-o tonalitate abuzivă, pe care acum, iată, o dublează, încorporată firesc, tandra intimitate a contopirii sale cu freamătul frenetic al naturii: „Leneş cum numai rar am fost,/ îmi acord, în sfârşit, o oră/ de dolce far niente. Sub un soare de mai,/ stau în nimic/ ca o vacă a Domnului. E un nor/ deasupra-n azur?/ Aşa s-ar părea. Aud/ un murmur, un vag, somnoros clipocit, –/ e pârâul, poate,/ de la poalele dealului. Din când în când/ îmi simt inima,/ departe, sus, printre fagi,/ în zvâcnete rare, de cuc“ (Oră). Nu cultivă peisagistica în culori de pastel, dar ţinuturile natale, satul copilăriei, de atmosfera căruia se simte atras în reveniri memorialistice, totul îi stârneşte amintiri ce se alcătuiesc în tablouri lirice cu imagini rurale de o vetusteţe frumos reconsiderată: „livada, cu meri şi nuci bătrâni/ şi grauri încă fluierând,/ şi potecile albe de pânză/ întinsă primăvara sub rouă printre florile albe, –/ simt şi acum răcoarea apei curgătoare peste snopii de/ cânepă,/ înfipţi vara sub ţăruşi, la topit, apoi/ înşirată pe lângă garduri, albind/ ca oasele noastre viitoare,/ şi meliţa zdrobindu-le ca să rămână numai fuiorul,/ trecut printre cuiele periei, –/ încă nu curgea sânge, aud doar firul/ tors, de lumină, din norii furcii,/ depănătoarea, ca-n somn,/ vârtelniţa, sucala, peştele suveicii/ lin, lin alunecând/ printre fire de harpă, spre valul pânzei…“ (Strada). Însăşi naşterea şi-o percepe în haloul unor ritualuri primare, venirea pe lume a copilului e un miracol din totdeauna, evocarea având astfel discrete rezonanţe biblice: „te vedeam, Marie, smerită în faţa Arhanghelului,/ cu un spic în mână în loc de crin, – / Cineva din văzduh o va fi vestit şi pe mama,/ pe când strângea, ostenită, fânul în miez de vară,/ că va naşte Prunc, şi a şi născut, –/ nu l-a pus în ieslea din grajd,/ dar tot pe-o saltea de paie a scos acela întâiul ţipăt,/ salutând Soarele./ Poiata nu era prea departe totuşi,/ dobitoacele blânde rumegau tot fân ca odinioară,/ rândunelele sfinte nu uitaseră,/ după două mii de ani, să-şi zidească/ cuiburi sub grinzi,/ iar Steaua sunt sigur că se oprise deasupra casei/ atrăgând atenţia că acolo se întâmplase/ ceva foarte important“ (Înlocuirea).

O coordonată religioasă străbate prin toate poemele volumului, pe firul căreia se aşează, cu vibraţie dramatică, momentele-i existenţiale de care se simte chemat (îndatorat) a da seama („Să mă grăbesc să vorbesc, – să aud,/ să spun că există/ apa şi sarea, ion pop, frunzele, norii,/ Mozart şi câinele lui –/ şi încă, şi încă. Să se audă,/ măcar încă o clipă./ Va veni vremea când nu vom şti,/ nu vor şti că am fost./ Şi ar fi, poate, păcat, cu numai/ tăcere şi muţenie-n jur“ – Să mă grăbesc), până la clipa ultimă, trăită oarecum apriori într-un moment crucial al vieţii, sub pecetea căreia se mărturiseşte ca într-un soi de spovedanie: „Ciudat, dar păcatele,/ provinciale sau capitale,/ Nu mă prea înspăimântă. Le-am ispăşit, poate,/ în ziua când,/ aflând că voi muri mâine,/ am fost uimit, ajuns aproape/ de însângerata, ultima geometrie,/ forţat la smerenia de pe urmă,/ descoperindu-mă dintr-odată/ piatră, clorofilă, gunoi puturos,/ descojindu-mă, despuiat,/ în nesfârşita ruşine sfântă/ a săracilor împăraţi“ (Şaptezeci şi şapte). Poemele – opera întreagă – sunt creaţia sa lăsată testamentar sub semnul mântuirii prin ele: „Am strigat până ce n-am mai putu striga/ vocale şi consoane asurzitoare,/ însă ştiu/ că ei n-o să le-audă./ Am pus în ele, uitând ruşinea,/ cum muream, puţind ca un animal,/ dar şi cum/ am călcat pe moarte cu moartea mea“ (Delaţiuni).

Volumul e conceput ca o recapitulare lirică sintetică a întregii creaţii poetice (şi nu numai), a vieţii, în ultimă instanţă, discursul fiind mărturisitor în totul, vibrând calm de un dramatism intrinsec al imaginarului (post)modern pe care îl stăpâneşte şi îl cultivă fără ostentaţie: „Spre deosebire de alţii, poeţi sau nu,/ eu mă bucur de două,/ ba chiar de mai multe ori:/ când aud, de pildă, foşnind un copac,/ reţin nu doar murmurul frunzelor,/ ci şi versuri, citate, semne de exclamare,/ cu care-s prieten de mult. Unii/ se amuză, răutăcioşi, –ăsta pune/ până şi printre prune şi flori de măr,/ asteriscuri şi referinţe critice./ Eu, unul, îi las să râdă.// Acum, bunăoară, când aud cucul/ pentru prima dată în primăvara asta,/ nu mă pot opri să fac o asemănare/ între el şi Jean-Jacques Rousseau/ şi devin o clipă, dar numai una, elegiac./ Ca genovezul,/ o să-şi părăsească şi el,/ fără, probabil, vreo remuşcare,/ urmaşii prin cuiburi străine./ Mă gândesc însă, imediat,/ într-o stare de luminoasă lene,/ şi la seminţele de plop, la fulgii de păpădie,/ ba chiar la Spiritul care,/ ca foarte nepăsătorul vânt,/ bate pe unde vrea şi nu vrea (…) Poate că aceste semne de solidaritate/ vor fi răsplătite cândva./ Voi auzi, sunt aproape sigur,/ dintre frunze, cu alte glasuri,/ ceva spunând aşa:// «Când va bate Ora Aceea, să nu te sperii, –/ nu vei fi singur./ Te vom primi şi pe tine/ cu drag, printre noi»“ (Spre deosebire de alţii).

Cu o caligrafie elegantă, Ion Pop îşi conduce, cu severitate calmă, verbul din cuvintele aparent plate, scontând astfel pe armonia lor fundamentală, pentru a da curs unor compoziţii elegiace („ce somnoroasă toamnă în mine şi în lume!“), potrivite pentru vârsta biologică nu şi pentru cea poetică, robustă şi substanţială ca-ntotdeauna („Se poate caligrafia, desigur,/ şi cu oasele frânte“ – Artă poetică), ocupând cu autoritate un loc aparte în peisajul literar contemporan.