RODICA MARIAN

Biblioteca lui Celsus

 

În ultimii ani m-am învăţat

să-mi pun busuioc sub pernă,

ca să pot întâmpina cum se cuvine

talazul de incertitudine, cel nou ivit în mine,

furişat din silabisirea blândă a nopţii,

din nemişcarea cea adâncă a zilei,

din toate statuile prăbuşite în străvechime,

cele rămase fără cap, braţe ori alte părţi din trup,

mai ales preatristele torsuri,

numai că umbra sortită tot nu mă mulţumea,

(prea m-am învăţat cu pânditul),

şi nici împăcarea cu misterul aşteptării,

care ucide marile speranţe,

nu-mi mai oţelea sufletul…

 

Din când în când, printre milenii,

mă ajunge un fior înăbuşit dintr-o altă dimensiune,

poate nu o prealbă lumină,

nici o scânteiere de tunel învăpăiat,

în care începi să înţelegi ceva din lumea aceasta,

uitând-o pe cealaltă (le-am văzut de vreo cinci ori),

şi-atunci mă opresc iarăşi,

cu toată uluirea, în faţa Bibliotecii lui Celsus

din anticul Efes, neputând, neîndrăznind să trec dincolo

de falnica faţadă, cu nişele şi coloanele ei suprapuse,

fiindcă mă îngrozeşte încă emoţia ce m-ar sufoca

în faţa sarcofagului lui Tiberius Julius Celsus Polemaeanus,

prefectul general al Asiei Mici pe la anul o sută,

peste mormântul căruia fiul său a construit biblioteca

(era şi atunci o mare onoare ca mausoleul

să-şi afle menirea în sala de lectură).

 

Îl simt acum şi mai stingher în criptă,

aşezat sub marea statuie a Atenei,

într-o nişă cu arcade care rezistă magnifică,

printre alveolele golite de celelalte statui ale bibliotecii,

ca şi cum ele ar fi devenit deodată nepăsătoare

la soarta mormântului zidit înaintea lor

şi ar fi urmat frăţeşte dispariţia cărţilor,

dar eu am învăţat cum să mă feresc de durere, de imposibil,

tot încercând să ating neantul renăscător,

să aleg cu precauţie semnele din menire,

să iubesc mai mult ca orice urmele cele vechi ale timpului,

fie pe chipul ruinelor, fie pe cel al fiinţelor,

şi-am mai învăţat să-mi părăsesc liniştită

apropierea de sine din mausoleul zidit într-o bibliotecă,

şi să pornesc din nou, mereu,

pe larga cale de marmoră a Efesului

care duce spre marele amfiteatru,

apoi s-o cotesc spre falnica lui alee de platani,

unde la capătul dinafară mă însoţeşte un cortegiu de pisici

(platanii imenşi din grădinile Aranjuez-ului

mi-au rămas în corzile respiraţiei),

astfel să ies din anticul oraş împăcată – până la urmă –

cu mormântul meu oarecare, cuminte,

de lângă o capelă cu acoperiş albastru,

înnobilat de umbra unui arbore neobişnuit,

unic în cimitir, crescut spontan, poate din ultimele

gânduri descompuse ale mamei mele.

 

 

Fericirile

 

Am ajuns să-mi închipui că

Sunt fiica unei fericiri pe care încă n-o ştiu,

Acea fericire de care n-a aflat nimeni,

Precum nimeni nu vede

Ce elegante devin unele cicatrice,

Clipa care e nuntă fără început şi sfârşit,

Somnul din care se trezesc valurile, pădurile,

Precum nimeni nu simte

Ce uşoare au ajuns renunţările,

Cum trestiile se tot baricadează în vise,

Nimeni nu se minunează de

Apusul din spasmul luminii odată aproape,

Şi iată cum se deşteaptă acum, pentru prima dată,

Din sărutul ei resemnat

Umilinţa şi ruşinea clovnilor

Care-mi provocau încă din pruncie

O milă îngrozită (toţi copii se distrează şi râd,

Numai tu plângi, îmi spunea înduioşat şi mirat

Tatăl meu pe care-l trăgeam zdravăn de mânecă

În timp ce ne depărtam grăbiţi de ringulul circului

– Avusesem bilete în rândul întâi –).

 

Încep să ştiu mai bine ce fericire poate fi aceea

Care-mi îngheaţă şi azi amintirile

Şi-mi zăresc spaima cu care priveam în sus

La râsul dezlănţuit al tuturor (dar şi al tatălui meu)

În timp ce pe ecran comedianţii cădeau caraghios…

 

Mă tem şi acum de zgomotoasa lor izbire

Cu toate himerele mele rătăcite demult,

Odată stăpânele lumii şi-a toate

Ctitorind ordinea picăturii din mare.