NICOLAE COANDE: LECŢIA LUI MIHAI MĂNIUŢIU

Ar fi prea simplu, de nu simplist, să credem că Mihai Măniuţiu a luat startul în poezie la 57 de ani, când debuta cu placheta În Balkanya, eu şi ceilalţi demoni (Ed. biblyotek, Cluj, 2011). Cine publică poezie atât de târziu (totuşi, îi apăruseră între timp alte 7-8 cărţi de eseuri şi proză) trebuie să fi avut ceva prin sertare. Cum profilul său este dominat de reputaţia şi opera sa de regizor, ar fi uşor să clamăm că, de fapt, Măniuţiu face poezie cam cum făcea Ingres studii de vioară! Adică, se odihneşte scriind versuri (mai ales noaptea, după cum a mărturisit cândva), după agitaţia zilei în care trebuie să direcţioneze la Naţionalul clujean sau să regizeze în alte teatre din ţară sau din lume. Numai că poezia e un alt fel de teatru în care poetul este actor-regizor-sufleor-tehnician-spectator-critic, deşi nu cred că am epuizat toate rolurile cu care se încarcă de obicei sărmanul poet, un om bun la toate (şi la mai nimic, vor spune unii mai cinici).

Cum-necum, Măniuţiu a mai publicat câteva volume de poezii de atunci (până una-alta, biblyotek, 2013, vertij, Charmides, 2014, Tu, Tracus Arte, 2016, Avionul fantomă, Tracus Arte, 2017, urmuz. 23 noiembrie 1923, Tracus Arte, 2018), iar de curând şi încă ceva (Tracus Arte, 2019). Titlul acestei noi cărţi ar fi, dacă urmărim cadenţa publicării plachetelor anterioare, un fel de coda, o replică de atenţionare pe care un actor o plasează atunci când iese aparent din scenă, dar se întoarce brusc, sau lent, şi-i mai spune ceva unui partener sau chiar publicului care credea că a văzut totul. Poetul revine şi ne atenţionează amical: şi încă ceva…, am revenit pur şi simplu, şi sper că nu deranjez, să vă mai spun ce fac.

Dacă în vertij aveam episodul–Mama, Alzheimerul ca mod de viaţă în nexus-ul vieţii, cu toate constatările care duc de la siderare la acceptare, în Avionul fantomă episodul–Tata, cel care zboară chiar şi când este relegat la sol, în urmuz pistolul sinucigaşului care îşi făcea, cum ştim, datoria finală, în şi încă ceva poetul revine la sine şi vorbeşte în nume propriu. Un eu polimorf însă, multifocal, privit în oglinzi concave, fracturat în interstiţiile unei lumi pe care o abhoră şi o îmbrăţişează în egală măsură. Nu-i mai observă doar pe ceilalţi, se pândeşte pe sine prin intermediul unei existenţe la fel de absurde (Măniuţiu are un patent în acest sens în poezia noastră actuală), ia act de anomalia lumii din jur, cu un soi de detaşare care nu exclude însă implicarea afectivă, chiar dacă undeva, spre mijlocul cărţii poetul recunoaşte că poartă pe faţă „o mască de azbest/ care să-i ţină/ nebunului din mine/ gura închisă“, iar în alt poem (frumoasă nebunie) îşi închipuie moartea „ca joc“ aşa cum şi-o imagina în copilăria nemuritoare. De ce l-ar reprima omul Măniuţiu pe poet (nebun) astfel? Azbestul e un silicat care rezistă la temperaturi înalte şi care protejează foarte bine, un izolator reputat. Masca de azbest pe care o poartă însă poetul nu este pentru a-l proteja de ceilalţi (sau pentru a-i proteja pe ei), ci pentru a-şi proteja chipul de acel altceva din propria-i fiinţă, un soi de alter-ego periculos. O şi spune în finalul acestui poem autodafe: „prin mască nu se respiră prea bine/ aşa că ne sufocăm/ amândoi/ încet-încet/cuminţi/ împreună“ (masca).

Retras şi introvertit, poetul nu iese din „carcasă” decât atunci când e sătul de propria recluziune, „pitit/ evaziv/ fumând în camera mea/ de alături/ în viaţa mea de alături“ (poem dedicat). Arta dedublării este exploatată febril de acest poet care simte cum deriziunea vieţii aruncă văluri înşelătoare peste tot ceea ce este certitudine şi vanitate lumească: „… încununat de lauri/ de împrumut…/ imaginându-mi/ un happy end/ repetat/ fastuos colorat“. În fond, cenuşiul este culoare dominantă a lumii poeziei sale; el este un poet care-şi face din scepticismul cu care înregistrează viaţa o metodă şi o manieră de a sonda abisul la orele insomniace în care percepe fragranţa lumii: „când încă nu-i dimineaţă/ când noaptea mai e în toi/ la ora 3 degeaba aş glumi: piticii/ dansează/ strigoii ezită  între/ nord şi sud“. Stranietatea acestei poezii rezidă în naturaleţea cu care poetul îşi exhibă spaimele, însă cumva la modul amical, liniştit, fără acea angoasă zgomotoasă a spiritelor plebe. Măniuţiu este un afin al stărilor represive, un observator atent al trecerii din regnul diurn în cel nocturn, patrulând mereu pe o frontieră unde cele invizibile sunt la fel de prezente precum cele vizibile: „pe urmele mele/ de când m-am născut/ se aţine un înger îngeraş/ cu apucături de ucigaş/ are lame şi un cnut/ taie la întâmplare… // înger îngeraşul meu/ cu lamele cu acizii lui din sticluţe/ cu cnutul său mare/ îmi spune suav – poţi să te ascunzi cât vrei/ şi chiar să aţipeşti în statuie/ oricum/ dacă ai de gând să o ştergi/ ţine minte/ nu pleci de aici decât o dată cu mine“ (un fel de înger îngeraş). Senzaţia unei căderi care a început de mult şi nu se mai termină este pregnant redată într-un poem scurt, o confesiune gâtuită care se dispensează de orice podoabă literară, în simplitatea rostită aidoma unei rugi care doar constată, nu cere nimic: „doamne/ cât de mult/ cad/ cât de mult/ am căzut/ şi tu eşti tot acolo/ aşteptând/ mult/ mult/ mai/ adânc“ (cât de mult). Contrar credinţei generale, poetul nu crede că Dumnezeu ne aşteaptă undeva sus, ci într-un turbion al căderii umane. Ascensionalismul clasic este sfidat, luciditatea poetului nu este nici măcar una consolatoare, iar în poemul următor fiinţei divine îi este atribuit un plâns de factură umană, o slăbiciune pe care nu o putem auzi cu simţurile noastre tocite: „pentru că nu plânge/ sau/ pentru că nu-l auzim plângând/ dumnezeu/ e/ slab perceput/ aici/ pe pământ“. Ironia percepţiei slăbite trimite la gândirea slabă a filosofilor care-şi doresc un Dumnezeu slăbit, al caritas-ului, dar nu poate să ne facă să nu vedem că, în fond, este vorba despre slăbiciunea oamenilor, de un dialog întrerupt sau distorsionat tocmai de cel care cere, adică omul.

Când îşi ridică ochii pe cer din această recluziune carcerală, insul vede, precum personajele lui von Trier sau spiritul lui Emil Botta, steaua Absinthos, cea care aduce extincţia, finalul a tot ce a fost, într-un decor vătuit, cu atât mai straniu şi mai apăsător: „gheare de catifea dinţi de mătase/ câinii nu latră copii nu plâng/ pe cer – steaua absinthos/ diafană/ şi apatic umană/ într-un fel greu de descris“ (sfârşit). De ce i-ar fi poetului greu să descrie ceea ce altminteri presimte cu acuitate de sfârşit de lume? Pentru că este în căutarea numelui, acel ceva ce defineşte „dimineaţa în care soarele nu mai răsare“ întrebându-se dacă acel nume ar putea eventual salva ori răscumpăra ceva din acea zi. Un nume sacru sau unul obişnuit, un cod pentru răscumpărare, de care Măniuţiu este intens preocupat în paginile acestei cărţi unde vizionarismul său este accentuat de privirea directă care-l face să vadă de la fereastra camerei sale „curgând două rânduri de/ umbre: de-o parte-s îmbălsămaţii, de cealaltă parte – cei/ lăsaţi să se descompună“ (de la fereastră). Spiritul insomniac al poetului vede ambele faţete ale vieţii şi ale morţii în acelaşi timp, dar ce este individualizat în viziunea sa este faptul că el percepe permutările subtile dintre cele două fluxuri: „… linia de demarcaţie/ dintre cele două cohorte/ se schimbă o dată la cinci-şase secunde.// mă uit pe geam. n-am preferinţe. aştept răsăritul“.

Postura de demiurg a poetului este ironic execrată de Măniuţiu, care face un portret à rebours poetului preocupat de cotidian, de lumile nevăzute, de propria familie, de îngerul cotidian, de suferinţa umană: nimic din toate acestea nu-l ating, iar dacă a scris despre ele a şters şi a uitat că a scris şi a şters: „ascultă-mă bine// nu scrie despre cei din familia ta/ poezia nu-i ciorna cu înflorituri/ a unei improbabile biografii.// (…) nu scrie despre durere sfâşiere crampă fisură/ (…) nu scrie despre întuneric/ (…) despre relaţia ta moartă cu îngerul morţii să nu scrii/ (…) să nu scrii să nu scrii să nu scrii/ despre cei care mor// (…) să nu cumva să-ţi plângi de milă/ poetul – de acord – nu e un zeu// (…) şi dacă poţi şterge ce ai scris/ şterge tot/ şi nici despre asta/ despre faptul că ai şters/ să nu scrii“ (lecţia).

Lecţia lui Mihai Măniuţiu este despre secretul celui care scrie în lumea pe care el însuşi o scrie şi apoi o poate şterge, inclusiv din memoria sa.