CONSTANTIN CUBLEŞAN: POEZIA INTELECTUALĂ A LUI CEZAR BALTAG

Izvorâtă din trăirile unei mitologii existenţiale, ca reprezentare conceptuală a propriilor sentimente şi emoţii lumeşti, poezia lui Cezar Baltag se detaşează cu evidenţă de lirismul acelei viziuni telurice pe care o propunea realismul reprezentărilor artistice ale universului, cultivat programatic în epocă. De altfel, această detaşare o aflăm dezvoltată de întreaga generaţie şaizecistă, atâta doar că rezonanţa intelectualismului rafinat pe care o aduce în expresie autorul Visului planetar (1964) este una deplin originală şi inconfundabilă: „Cântând îşi deschidea poetul/ hotarele destinului.// Desprinşi din cântecul-inel,/ văzduh şi ape împânziră/ suavii zei pe care el/ aevea îi isca din liră.// Sfioase nimfele fecioare/ îşi ascundeau rotunzii sâni,/ cirezi de minotauri/ păşeau domol printre salcâmi.// Doar sus în zborul lui frenetic,/ lovit de-al fulgerelor vaier,/ un zeu pe jumătate sunet/ înnebuni deodată-n aer// Atunci crescu un joc pe care/ nimic nu-l mai putea opri (…) E pace azi. Doi lei albaştri,/ vecini, pupilele îmi sunt,/ supraveghind până departe/ orbita dulcelui pământ“ (Amintindu-mi de Homer). O antologie bine structurată şi esenţializată pe ideea unui raport cu creaţia barbiliană, realizează Maria-Ana Tupan (Cezar Baltag, O sută şi una de poezii, antologie, prefaţă şi selecţia reperelor critice de Maria-Ana Tupan, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2018) care comentează în acest sens: „Cezar Baltag se aseamănă cu Ion Barbu în efortul de «spiritualizare a vederii», dar dualismului de sorginte alchimic-hermetică al celui de al doilea (labirintul, senzualul Levant, negat de formalisme – matematic, lingvistic, tropic), Baltag îi opune un model de simulare a existenţei construit fie prin împrumut direct, fie prin afinitate cu viziunea holistă, rhizomatică, veşnic emergentă a ontofilosofiei timpului, ca şi a filosofiei deconstrucţioniste a limbajului“.

Poetul e în fibra intimă a fiinţei sale un melancolic, un neoromantic cenzurat cu eleganţă, un îndrăgostit pătimaş care-şi declină metaforic iubirea, căutând a-şi defini astfel atât atitudinea, cât şi propria fiinţare în cuplu: „Iubirea, arbore ciudat/ cu flori albastre carnivore,/ în trupul meu a navigat/ asemeni timpului în ore/ zile şi luni neîncetat (…) O, tu păr galben-cânepiu,/ cea mai înaltă dintre stele/ din câte constelaţii ştiu,/ în flacăra iubirii mele/ şi eu am fost zidit de viu (…) Mie-mi fu dat destin de fluviu…/ Tu eşti un astru plutitor…“ (Romanţă fără sfârşit). Dar şi trăirea într-o comuniune astrală cu firea, iluminându-se în perspectiva sfârşitului: „Plutesc ţinând în palmă rara/ monedă a destinului (…) Vâslesc. Curg frunzele. La capăt/ îl văd pe Kronos dilatând/ pupila lui săpată-n ora/ smulgerii celui care sunt (…) Cândva pe irisul albastru/ dintre odată şi nicicând/ va trece discul unei inimi/ zenitul bolţii eclipsând.// Atunci, strigat voi fi de plante./ Şi din nostalgicul oval/ mă va privi, furându-mi chipul,/ doamna sărutului final“ (Răsfrângere de umbră).

Lirica lui Cezar Baltag evoluează, în volumele ulterioare, tot mai mult spre o poezie de idei, spre abstractizarea emoţiei, spre esenţializarea expresiei, definind un univers în care însuşi îşi află locul şi menirea între un acum şi un dincolo înveşnicit: „Eu mie-mi sunt un grabnic drum/ menit să nu mă mai întoarcă./ La malurile lui Acum/ un dor de fără mal mă-ncearcă./ Pantera inimii aleargă…/ Cu zgomot, din al zilei scoc,/ curg orele, de teamă parcă/ să nu-mi oprească umbra-n loc (…) Cel ce devin şi cel ce sunt/ se devastează reciproc“ (Răsfrângere de arbore lacom). E o continuă decantare a marilor întrebări despre rostul şi calitatea omului în univers („Ce rămâne din noi, după ce/ amiaza se cabrează?“ – Aixo era y no era…), despre menirea poetului care trebuie să cuprindă în cântecul său lumea reală dar şi cea de dincolo de percepţia pură a simţurilor („M-ai trimis, Doamne, trimis/ şi la stele şi la vis./ Steaua întreabă: – Eu te caut/ sau mă chemi tu şi eu n-aud?/ Visu-spune: – Eu sunt lume./ Lumii rostul nu-l pot spune“ – Monodie I). Mitologia în care se identifică e mai degrabă una ce dă sens fiinţării între totul şi nimic, eroii antici joacă rolul, în această poezie, de ferestre către o altă frumuseţe a lumii pe care poetul o percepe în simboluri şi metafore („Nimfă priveşte. Iată mult palid înecatul/ în marea lacrimă de cositor,/ din ochiul Afroditei Pandemos, nemiloasa/ torţ-a amorului întâmplător“ – Monada), o conceptualizează poetic dând sens filosofic meditaţiei asupra lumii/vieţii: „De unde vine «soarele negru» al melanco/ liei Poetului şi ce luminează el? Poate/ dorul certat cu fapta, frumosul negativ în/ frumosul negativ/ care întâlneşti aceleaşi imagini de pe pământ/ dar în răsfrângere inversă: plinul/ devine gol, pietrele sunt aer, iar golurile/ dintre frunzele copacului sunt frunze la/ rândul lor pentru arbori cu rădăcinile în/ nimic. Iată forme, ritmuri, culori care nu/ sunt ale văzului, pentru că ele nu aparţin/ lucrului, ci imaginii sale întoarse, mute de/ orice lumină. O, ce muzical tunel este/ spirala cochiliei calcaroase a trilobiţilor! (…) Logodnă eternă a/ totului şi nimicului“ (El Desdochado). Contaminarea religiosului cu pasionalitatea iubirii adaugă sensuri noi de emoţionalitate cuplului, într-o altfel de prelungire a percepţiei  acestuia ce rezonează dramatic cu viziunea eminesciană din Luceafărul: „Din noaptea mea să-ţi dau viaţa/ să te hrănesc cu viaţa mea,/ tu ca prin vis să-mi mângâi faţa/ şi eu să nu te pot vedea// Şi când tăcuţi ne vom desprinde/ de nesfârşite guri dă hău/ sângele meu să lumineze/ spre suprafaţă drumul tău“ (Euridice).

Apropierea de Ion Barbu, de care vorbea Maria-Ana Tupan, dar şi alţi comentatori, nu se realizează doar prin conceptualizarea poetică a meditaţiei, ci şi prin construcţia unui baladesc univers exotic, joc al trăirilor emoţionale, într-o lume de rezonanţă folclorică, şi ea mitizantă. Mahalaua lui Miron Radu Paraschivescu din Cântice ţigăneşti în pandant cu Isarlâkul barbilian, se regăsec în ciclul Madona din dud (1973) pe un alt plan însă, al jocului de idei într-un soi de metafizică burlescă, în aparenţa unui joc de cuvinte cu sensuri obscure: „Ziua noapte, dealul şes,/ soare, până unde-ai mers?/ Frunză albă, rost-nerost,/ piatră, până unde-ai fost?// Am fost către, am fost lângă,/ unde creşte floarea stângă,/ am fost înspre, am fost până,/ cale de o săptămână// la margine de pământ/ să aud cucul tăcând,/ la mijloc de logostele/ unde pasc ielele mele.// Foifoaie, bob cărunt,/ unde sunt, unde nu sunt?// Sunt acolo, sunt aici,/ unde pasc îngere mici,/ sunt în toate, sunt în parte,/ sunt bolnavă de Dreptate“ (Zodie).

Ca o pânză freatică ce trece prin întreaga lirică a lui Cezar Baltag, se descifrează  erotismul virginal, pasionalitatea marcată de fatalitatea unui terminus vital implacabil: „Mă uit iubire-n ochii tăi/ şi noaptea mea o văd în ei/ şi-n noapte chipul meu tăcut/ încet alunecă-n trecut /şi viaţa toată-atunci îmi pare/ un basm stricat de ursitoare/ ce-au vrut-nadins să ne abată/ din calea lui A-fost-odată“ (Monodie III). Trecerea într-un dincolo fiinţial e marcată obsesiv de prezenţa iubirii de viaţă şi de cutremurătoarea împăcare cu moartea: „Te chem. Dacă răspunzi, nu voi mai fi./ Dacă te pierd, mă vei chema tu, oare?/ Abis al pragului, nu zăbovi!/ Sunt întunericul strigat de soare./ De mă numeşti, nu te mai pot numi./ Eşti noaptea deschizându-se în zi./ Răspunde-mi şi va fi o altă lume/ în care sori înalţi vor înteţi/ un Chip anume şi un Gol anume.// Şi dincolo de prag nu voi mai fi“ (Oglinda).

Lirica lui Cezar Baltag e un continuu freamăt vital (monodie) desfăşurat dramatic sub semnul căutării sensurilor existenţiale, ale împlinirii destinului său uman/poetic („Eşti mulţumit de zilele tale, sufletul meu?/ Sperai mai mult?“ – Soma-Sema); o lirică rafinată în intelectualismul discret al cernerilor ideatice din cuvânt („Cuvintele visează“ – Verbal icon), scriindu-şi epitaful cu aceeaşi melancolie lucidă cu care şi-a perceput drumul fiinţial: „Mi-e dor să fiu un şarpe-n iarbă/ ori pietre ori pământul gol/ din valuri de lumină oarbă/ descolăcindu-mă domol// Magie nu-i să mă mai cheme/ nici cu nectar, nici cu otravă./ Amar mi-i sângele de-o vreme/ floare malignă şi suavă// Căci zei de-un capăt cu vecia/ mi-au tors tăcerea în destin/ să îmi târăsc melancolia/ în praf la umbra unui spin// Acolo în amiez de vară/ adorm şi mă trezesc visând/ că sunt acvila ce coboară/ ca să mă ia de pe pământ“ (Monodie ii).