MIRCEA MOŢ: GELLU NAUM, SPRE PARTEA CEALALTĂ

Într-o admirabilă carte despre proza lui Gellu Naum (Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum, Bucureşti: Tracus Arte, 2018), Marieva Ionescu surprinde unitatea întregii creaţii a autorului Zenobiei, plecând de la o semnificativă „trecere“ a scriitorului dinspre mişcarea suprarealistă (după dizolvarea/interzicerea grupului suprarealist român) ca o înţelegere a suprarealismului ca „mod de viaţă“ şi ca „mod de a fi în lume“. Cu atât mai mult cu cât, subliniază autoarea, „adeziunea la curentul literar în sine şi la grupul suprarealist român a constituit doar începutul extrem de fertil pentru o călătorie literară şi existenţială pe cont propriu“. Prin aderarea la suprarealism, Gellu Naum şi-a asumat nu atât un program estetic (ce ţine de o mişcare  „cantonată în timp şi într-un anumit spaţiu“) cât – şi aceasta contează în primul rând – „un mod de comportament care poate garanta un fel de viaţă veşnică încă din timpul vieţii“. Ideea unei călătorii esenţiale a poetului către profunzimea propriei opere este reţinută şi subliniată, de altfel, de autoare: ceea ce atinge Gellu Naum prin această călătorie „ghidată de credinţa puternică în posibilitatea de a realiza dragostea ca esenţă a lumii şi ca participare practic în strânsă legătură cu transcendenţa“ este însăşi opera ca iradiere a unui fond metafizic. Prin scrierile sale în proză, într-un fel, Gellu Naum deplasează propria operă într-un univers grav, Marieva Ionescu fiind pe deplin îndreptăţită să aibă în vedere un discurs artistic deosebit de original „despre dragoste ca manifestare a transcendenţei, altfel spus, o teologie poetică“. Pentru Gellu Naum, depăşirea suprarealismului a însemnat „un soi de convertire“, scrie autoarea, dar şi descoperirea, „prin iubirea de cuplu, a iubirii agape, ca manifestare a transcendenţei în plan uman şi ca virtute cardinală“, această descoperire asigurând o semnificativă trecere a poetului „către un domeniu în care binele şi răul nu mai sunt antinomice şi în care omul tinde natural către sfinţenie“.

Prima parte a volumului (Manifeste pe mai multe voci: forme ale iconoclasmului poetic în activitatea grupului suprarealist român) fixează activitatea grupului fondat de Gellu Naum în contextul mişcării suprarealiste europene, autoarea insistând în mod deosebit asupra relaţiei dintre estetic, poezie, cultural, în general, („poet“, „poezie“, „poem“) şi ideea de „libertate şi revoluţie“, fără a neglija „contextul cultural şi mai ales politic al mijlocului secolului xx“.

În cea de-a doua parte (Manifeste către sine însuşi: de la iconoclasmul pe mai multe voci la „certitudinea eruptivă“ a iubirii), Marieva Ionescu realizează/propune un convingător demers hermeneutic care îl impune pe Gellu Naum ca autor al unei opere profunde, ce se legitimează (şi) în alt orizont.

Din lectura tinerei autoare se conturează treptat un Gellu Naum care „suspectând mereu cuvintele şi scăpând din capcanele lor“ caută, dincolo de ele, cuvintele originare. Ochiul atent al criticului scrutează textul lui Gellu Naum pentru a surprinde, dincolo de ţesătura acestuia, „celălalt cuvânt“ (folosesc cuvintele lui Gellu Naum). De aici începe, cred, fascinanta aventură a lecturii Marievei Ionescu, care, spre „partea cealaltă“ privind (o parte mai puţin cunoscută, şi pentru unii, poate mai puţin credibilă), fără de reţineri şi fără de complexe, descoperă un autor pentru care literatura (mai) contează (şi) ca teologie, şi când spun aceasta am în vedere un fond de profunzime al creaţiei în care autoarea crede (chiar dacă ne-am mulţumit/resemnat cu imaginea unui „suprarealist“) şi pe care-l readuce în centrul atenţiei. Pe de altă parte, şi aspectul mi se pare important, Marieva Ionescu îi redă operei/creaţiei dreptul de a fiinţa sub semnul unei accentuate dimensiuni metafizice, dincolo de „moduri şi de timp“, vorba lui Ion Barbu. Nu rezultă de aici că Gellu Naum trece cu arme şi bagaje în altă tabără decât cea a modernităţii de la care se revendică în ultimă instanţă scriitorul. Marieva Ionescu urmăreşte cu multă fineţe relaţia dintre „verbul teologic“ (un verb ce ţine într-adevăr de mitul întemeietor, mai exact care se confundă într-adevăr „cu întemeierea şi cu întemeietorul“) şi „verbul poetic“, în accepţiune modernă (care „se confundă cu comportamentul poetului şi cu cel care poetizează“). Fiindcă – şi aceasta este una dintre ideile cărţii Marievei Ionescu – poetizarea (expresie a unei conştiinţe a scrierii, a artificiului până la un punct) este şi teologie, cu menţiunea că Gellu Naum rămâne totuşi în sfera cuvântului şi a „verbului poetic“, chiar dacă actul creaţiei în sine nu exclude „teologie“ şi privire (încurajatoare) spre Cuvânt. De aici, convingătoarea perspectivă a Marievei Ionescu asupra condiţiei aparte a „suprarealistului“ Gellu Naum: „O posibilă soluţie tocmai pentru a pune ordine în cuvinte, în sensul de a le face să redea din nou starea (sau stările) de dincolo de ele, este chiar dezordonarea lor, «perturbarea gramaticii», a limbajului“, pentru a-l împrospăta şi a-i da cel puţin iluzia puterii creatoare a Cuvântului.

Gellu Naum se apropie de suprarealism, dar se distanţează (nu accentuat polemic) de acesta din perspectiva atitudinii faţă de cuvânt în primul rând. Autorul nu rămâne în linia orizontală a cunoscutei mişcări poetice, câtă vreme este preocupat a ajuta cuvântul „să-şi recâştige greutatea pierdută, printr-o modalitate care în multe dintre textele sale se realizează printr-o serie de tehnici de care suprarealismul nu este deloc străin. Mai mult, din orizontul suprarealismului, prin excelenţă al cuvântului poetic, poetul scrutează „partea cealaltă“. Una dintre asemănările dintre poezia suprarealistă a lui Gellu Naum şi teologie este bine subliniată de Marieva Ionescu: „ambele ţintesc cunoaşterea suprareală a tainelor sau misterelor, mai mici sau mai mari, ale lumii, adică a acelor lucruri care-i sunt constitutive“. Marieva Ionescu subliniază condiţia imaginii poetice ca mijloc de „vehiculare a misterului“, mai mult, imaginile în sine ale lui Gellu Naum se metamorfozează în „imagini mister“. Pentru Gellu Naum contează în special acele imagini care au puterea „de a acţiona asupra lumii“, altfel spus „imaginile-act, cuvintele-act“. Marieva Ionescu se referă la o poezie/literatură a acţiunii care „se opune poeziei născute din funcţionarea „maşinii poetice“. Demersul hermeneutic vizează în special un „celălalt ochi“ al artistului, capabil să vadă dincolo de realitatea concretă. Gellu Naum se conturează pe parcursul excelentei exegeze ca un autentic poet al profunzimii, un semnificativ „orb clarvăzător“, cu siguranţă un „asasin al evidenţei“. Este vorba de „privirea fără ajutorul ochilor“, interiorizată, a vizionarului, deloc dispus să accepte limita realului, scrutând partea cealaltă, ca o garanţie a trecerii la alt stadiu al vederii. Marieva Ionescu îl urmăreşte pe Gellu Naum în relaţie cu „dublul“, înţeles cu totul altfel decât la romantici, sub semnul certitudinii că sinele este o „realitate“ marcată de „pecetea unui arhetip de descifrat doar prin trecerea la limită“. Această prezenţă a dublului este descifrată de autoare în realităţi textuale atent decupate, citite şi interpretate convingător (marca textuală a dublului fiind prezenţa pronumelor de persoana întâi plural).

Emblematic pentru admirabilul volum al tinerei autoare este (nu numai) capitolul Spre „partea cealaltă“, revers al „maladiei conştientului“ şi domeniu al unităţii, „parte“ care se impune la Gellu Naum ca un veritabil centru, căruia autoarea îi acordă atenţia cuvenită, conştientă că transcrie o fascinantă aventură şi o autentică experienţă a fiinţei.

Profund şi inteligent, inteligent profund, volumul Marievei Ionescu este una dintre cele mai bune cărţi de critică literară publicate în ultimii ani.