Q&A

Cum crezi că ar putea practicile artistice şi, în special, literatura generaţiei tale să amelioreze, printr-o serie de gesturi mai mult sau mai puţin poetice, câteva dintre problemele ecologice cu care ne confruntăm azi? (Alex Ciorogar)
Cum te raportezi la tradiţia poetică? Care sunt reperele importante pentru tine? (Vlad Moldovan)
Care ar fi legătura dintre textele tale şi celelalte medii artistice? De la teatru la muzică, de la anime-uri la meme: cum te raportezi la discursurile din afara literaturii? Au ele vreo relevanţă în imaginarul sau în construcţia textelor tale? (Mihnea Bâlici)

Andreea Petcu

Încerc să păstrez nota de seriozitate a întrebării fără a mă lăsa furată de vreun scenariu hollywoodian. Personal, cred că pentru a vorbi de ameliorare, ar trebui sa îmi imaginez lumea ca o nobilă conştiinţă pusă pe fapte măreţe, de aceea mai degrabă cred că practicile artistice (muzica, performance-ul) ar putea să deschidă portiţa cunoaşterii şi recunoaşterii problemelor ecologice prin expunerea lor – tabloul unei realităţi mari şi violente, cred că asta ar mişca sau, cel puţin, ar preumbla prin gândurile unora.
Consider că nu există ruptură, ci tranziţie. Fiecare perioadă şi direcţie culturală se raportează, de obicei, prin opoziţie la cea anterioară. Ne rămâne reperul, facem referinţe, uneori reiterarăm, cel mai mult însă, încercăm să depăşim tradiţia. Din acest punct de vedere, modernismul este pentru mine un gigant: de la ermetismul lui Eugenio Montale, la suprarealismul lui Gellu Naum.
Trebuie să recunosc că ultima întrebare mi-a produs o mică revelaţie: nu m-am gândit până acum în felul ăsta la textele mele, de unde nici răspunsul nu o sa fie lung. Zic că am timp de reflectare până la moarte. Tot ce văd, aud etc. este realitatea în care trăiesc, natura ei fiind una clar subiectivă, consider că cel puţin muzica (Dead Can Dance), animeurile (Naruto) şi teatrul (Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia) au avut un cuvânt de zis în imaginarul meu poetic.

Lucian Balan

Ca să nu răspund într-o notă hiper-angajată şi sobră ca la vreun concurs de miss/mister, consider că dacă am vorbi de ameliorare, it’ll be a long shot. Mai cu seamă că mai avem 50 de ani şi ne ducem pe copcă, în unele părţi la propriu. Hai să ne aşezăm într-un cadru uşor utopic şi să presupunem că ar lua amploare o astfel de mişcare, ceva cu – save the earth – mumbo jumbo, (că oricum aşa ar fi tratat de mulţi) nu ar fi decât o nişă mişto de reciclare creativă care ar gâdila, poate, avântul hipsterului din noi, măcar pentru câteva luni, măcar până la alegeri, sau vreun campionat ceva, unde peturile de newmarkt încoronează sau nu o victorie oarecare. În fine, în literatură, mă gândesc că ar fi mişto o serie de manifeste, performance-uri, asta ca să punem punctul pe i, să lovim în toţi, fără măsură, chiar ar merge pentru spiritul educat.
Mereu mă blochez la întrebările de felul acesta. E ca în liceu, când profu’ de mate se întorcea spre mine printr-o piruetă perfectă 180° şi enunţa exerciţiul – radical din 175! Practic, am citit. Sunt egocentric, aşa că merg pe mâna moderniştilor si post-moderniştilor. Acum fără nicio glumă, conceptul de tradiţie mă deranjează. Ok, există acolo, ca un zigurat de repere, dar prefer să citesc şi să interiorizez atmosferic, nu tehnic. Parcă mi-e şi frică să setez repere, asta ca să pot turui ca o moară stricată, la o bere, despre unul sau altul, cu speranţa sinceră de a fi contrazis, aşa mai învăţ şi eu ceva.
Mă uitam săptămânile trecute la un podcast despre postmodernism în social media. Un curs interesant despre cum curge un mediu artistic în altul, pe social media. Meme-urile, gifurile, nu sunt departe de acest exemplu, pe cât de accesibile pentru publicul larg, minimaliste în respectul oricărei pârghii artistice, pe atât de sugestive, agresive, iritante, provocatoare, amuzante sau cringe. Relevanţa lor pentru textele mele se poate rezuma la nerv, sau n-au, uneori, nicio relevanţă. Muzica, în schimb, e omniprezentă în imaginarul meu poetic. Îmi place să cred că am versuri grele, la fel ca metalele pe care le devorez day by day, negre, dar nu sunt ascuţite ca ale unor shinobi sau shinigami din animeuri, sunt şlefuite progressive şi vă lasă shoegazing. Să nu uităm de istorie.

Raluca Ialomiţeanu

Nu cred într-un anumit set de practici, ci mai degrabă cred că practicile acestea ar trebui să vină din multe alte domenii care, înglobate, să ducă la o ameliorare. Raising awarness nu e destul dacă nu se face efectiv ceva, iar asta clar nu vine doar din zona artistică, de aceea întrebarea nu îşi atinge scopul. Sunt artişti care fac artă din lucruri reciclabile, au un anumit tip de artă etică sau pun în discuţie situaţia actuală. Nu cred că au îmbunătăţit în mod activ, vizibil situaţia, nu cred că oamenii s-au gândit să nu mai folosească plastic doar pentru motivul ăla. În mare parte, ţine şi de îmbunătăţirea calităţii vieţii, dar în acelaşi timp şi de crearea unor noi limite care să aibă în vederea un bine comun. Întrebarea te limitează, înţeleg scopul, dar nu cred că o poezie o să reuşească să tragă un semnal de alarmă cu privire la amprenta de carbon a unei văcuţe. Trebuie să fie mai multă implicare şi nu doar a celor din mediul artistic. E clar că e o problemă mai gravă.
În general, nu prea mă raportez la ce a fost înaintea mea, ci la ceea ce este actual. Mi se pare important să ştiu ce îmi place şi ce îmi doresc de la lucrurile pe care le fac ca apoi să caut ceva. Chestia asta mă face un noob poetic dar asta sunt şi mă raportez la poezie prin prisma lucrurilor pe care le ştiu din alte zone, lucruri pe care le trăiesc şi atunci le cântăresc şi le pun în balanţă în aşa fel încât să mă mulţumească pe mine, iar dacă ceilalţi sunt mulţumiţi de ceea ce fac, e bine, atunci ajung să mă raportez la părerile lor, care mă fac mai bună sau mai puţin bună în zona poeziei. Pentru mine raportarea asta implică şi un soi de autolimitare şi de anxietate, pe lângă doza de informaţii pe care e bine să o ai, aşa că să spunem că e un soi de refuz pentru a mă păstra întreagă.
E important să creezi legături între diferite zone artistice. Consider că trebuie să fructifici pe cât posibil orice mod de exprimare artistică, în definitiv, de multe ori diferă doar suportul de lucru. Cred că am învăţat să-mi modelez discursul la fel cum am făcut-o cu ceramica şi să lovesc şi să fiu tăioasă aşa cum am făcut-o cu metalul. Vine ca un fel de manual de utilizare a sensibilităţii, unde se opreşte foaia, unde sunt punctele de intensitate maximă, unde dau greş şi unde e nevoie să o iau de la capăt.

Bogdan-Alexandru Petcu

Printr-o atitudine ostilă în texte sau în pieţe.
Cum să mă raportez? Citesc şi învăţ. În ceea ce priveşte reperele, pot spune doar ce îmi place mie: umanitatea tulburătoare, dureroasă şi uneori chiar senină a „Cantosurilor domestice“; faptul că „nu îmi garantează nimeni nimic“; să fiu un „Jedi de provincie“ şi un „Animal diafan“ „Când nu mai e aer“ şi „Gerul dintre ei“ pentru unicitatea fiecărui experiment şi pentru asumarea unui risc bizar: care (mai) sunt posibilităţile în poezie?
Aş spune că poezia, ca formă de discurs, e în majoritatea cazurilor reverenţială, se ajută de alte forme de discurs: de la mitologie până la ceea ce, în opinia mea, reprezintă un „lirism dezvrăjit“ (sintagma îi aparţine lui Ovidiu Nimigean – aşa motivez ghilimelele): ştiinţa. Personal, când nu pot fi autoreferenţial, mă sprijin pe şi fur biografemele altora. Folosesc – atunci când se inserează natural în economia textului – trimiteri la anime-uri (Requiem for the Phantom, Hell Girl, Naruto Shippuden), video games (League of Legends – îmi pierd o mare parte din timp cu jocul ăsta), istorie, biologie, astrofizică sau meme cu abi regele. Iar ca să fie o coerenţă în retorica asta, după ce am dat exemplele ar trebui să spun scurt că da, au relevanţă, formează nucleul dur (sau moale) şi eclectic al imaginarului meu.

Maria Miruna Solomon

Sincer, nu ştiu în ce măsură face parte din datoria literaturii ameliorarea simptomelor critice la nivel geopolitic, dar presupun că, luată laolaltă cu bricabracul artistic modern, poate ajuta prin simplă expunere, prin promovare a acţiunii la nivel local, ca o mare campanie de awareness, asta bineînţeles într-o realitate preferabilă prezentei, în care tot ce ţine de artă ar avea o relevanţă (sau măcar o importanţă) crescută, ce ar eficientiza un impact cultural.
Mi-e limpede că postmodernismul, în forma sa actuală, e în mare parte un amalgam cvasi-sănătos al curentelor antemergătoare, poate pe alocuri cu o tendinţă politică mai sesizabilă, sau cel puţin aşa îl văd eu. Dacă e să mă raportez la generaţiile anterioare, mari influenţe (predominant în modul de a gândi poezia la nivel de construcţie şi registru) mi-au fost curentul beat şi onirismul românesc.
Poezia serveşte drept blat universal pentru destule şi destul de diferite tipuri de plăcinţele personale, la care se adaugă negreşit infinitatea de reţele şi oportunităţi artistice actuale şi iese ceva funky de fiecare dată. În cazul meu am găsit (surprinsă) o depărtare de la tendinţa intimităţii uscate a curentului actual, o galopare spre cultură locală, individualism impropriu, spre o singularitate infernală, prin (şi proptită de) tot ce înseamnă experimental, în special din cinematografie şi muzică. Mă joc cu tot ce prind, de la basme la deep web, de la artă asiatică medievală la B-movies horror, le bag în mixtura mea şi presar realismul ucigător de adolescentin (sau dimpotrivă, omniscient şi rece) al muzicii grunge şi punk din anii ’90.

Giulia Măriuţ

Cred că cea mai buna metodă pentru a ridica awarness-ul pe problemele de mediu este ca oamenii să experimenteze pe propria piele consecinţele ignoranţei, iar genul de artă în spaţiul public, promovat de Eve Moshner, mi se pare că face o treabă excelentă în direcţia asta (mai ales ce a realizat prin proiectul high water line, când s-a plimbat prin New York vreo 6 luni şi a trasat linii pe trotuar cu creta, la câţiva metri deasupra nivelului mării, ca să arate nivelul de apă anticipat să crească în următorii ani.) Pe partea de muzică, mi se par interesante proiectele ca „song of our warming planet“, iar pe cea de cinema mi s-au părut geniale filmele ca „tetsuo, de iron man“ de Shinya Tsukamoto, (de altfel, şi filmul meu preferat) care prezintă efectele industrializării toxice. Deci, cred că ideea principală e ca arta să aibă abordări cât mai originale, care să facă experienţa publicului cât mai personală, din cauza asta cred foarte mult în latura asta performativă şi mai puţin în impactul pe care l-ar putea avea literatura pe problemele de conştientizare.
Reperele importante ar fi Dan Sociu, Oana Cătălina Ninu, Dan Coman, Constantin Acosmei etc, în general îmi place câte puţin din fiecare poet douămiist sau postdouămiist. De la ei încerc să preiau într-o oarecare măsura tehnica, pentru că încă lucrez la asta, încă experimentez, şi încerc să-mi definitivez stilul, în aşa fel încât să nu se simtă prea mult influenţele.
De ceva timp, am început să fiu mult mai perceptivă la aspectele poetice din jur, mă inspir din multe chestii, de la conversaţii random de pe forumuri softpedia şi statusuri de pe facebook, până la starea ce mi-o inspira synthwave-ul francez din ’80 şi trupe/artişti ca lebanon hanover, hante, michelle gurevich, selofan, molly nilsson, vendredi sur mer, sau vibe-ul indus de filmele lui lanthimos, jodorowsky, bunuel, maya deren, man ray etc. Încerc ca prin textele mele să transmit ceea ce caut eu în artă: să fie puţin dark, să nu fie mediocră, şi să evite senzaţia de gaură sub formă de poezie.

Andreea Petrovici

Mi se pare suficient ca în desfăşurarea practicilor artistice să se ţină cont de problemele ecologice cu care ne confruntăm. Aici nu mă refer la gesturi extra, orientate spre salvarea naturii. Nu vreau neapărat să citesc poeme manifest despre probleme ecologice, dar dacă scoţi volum şi nu-l înveleşti în folie de plastic, deja ai făcut o treabă foarte faină.
Tradiţia poetică antemergătoare a fost, în cazul meu, un soi de element declanşator. Nu i-am citit pe poeţii generaţiei mele decât mult mai târziu. Mai întâi i-am descoperit pe poeţii optzecişti. Eram foarte încântată, mai ales că ce descopeream se diferenţia de zona şcolărească a poeziei în care fusesem prinsă până atunci. Multă vreme au rămas cu mine poemele acelea. Asta s-a resimţit mai târziu şi în textele mele – atunci când găseam acele versuri întregi care nu erau de fapt ale mele.
Mi s-a întâmplat de foarte multe ori ca poezia să apară tocmai din celelalte medii artistice. Acum mi se pare chiar indicat să se întâmple aşa. Teatrul, filmul, muzica – aproape orice manifestări artistice, cu predilecţie cele construite în jurul cuvântului, au reprezentat adevărate generatoare de inspiraţie pentru textele mele. Poate că sunt subiectivă, dar cred că dacă am da la o parte straturile vizibile ale unui act artistic, undeva, la bază, se găseşte întotdeauna o formă a poeziei.

Andrada Oana Strugaru

Arta nu e o platformă pusă în slujba unei misiuni ecologiste, însă poate să inspire empatia faţă de mediul în care trăim; sunt şanse ca empatia să poată salva lumea. Artei, şi cu precădere literaturii, îi atribui o anumită deschidere şi sensibilitate faţă de ceea ce există în jurul nostru; într-o oarecare măsură, orice formă de creaţie se revendică din şi prin atenţia la detaliile care alcătuiesc anumite contexte în care ne regăsim. De fapt, aş putea spune că încă văd scrisul ca pe ceva greu de realizat în afara sensibilităţii şi în absenţa empatiei, nu numai faţă de trăirile oamenilor, ci faţă de ceea ce pare a fi o viaţă internă, animată, de substrat, a întregii lumi. Cred că, chiar prin simplul fapt că aduce în prim-plan anumite lucruri mai uşor de trecut cu vederea sau că brodează în jurul experienţelor şi lucrurilor cât se poate de simple, dar în niciun caz indiferente nouă, arta are capacitatea de a aduce realitatea (în diferitele ei forme) mai aproape de noi.

În ceea ce priveşte problemele de mediu, din ce în ce mai dezbătute şi mediatizate, am putut observa deja câteva moduri de a reacţiona: de la acordurile internaţionale cu privire la reducerea emisiilor de co₂ care nu mai ajung să fie puse în practică pe fondul ambiţiilor economice, şi până la paiele pliabile din silicon şi metal, portabile, care să înlocuiască paiele de plastic din fast-food-uri şi cafenele, populaţia lumii încearcă să ia atitudine (mai mult sau mai puţin tardiv) în faţa acestui semnal de alarmă. Încă nu sunt sigură unde îşi face loc literatura printre aceste probleme şi sub apăsarea nevoii de soluţii, însă am avut şansa să urmăresc şi să resimt faptul că generaţiile tinere şi foarte tinere (şi nu numai), până într-un punct, au nevoie doar de un impuls şi o cauză în numele căreia să lupte.

În mod neaşteptat, acţiuni precum cele ale adolescentei suedeze Greta Thunberg (care a fost, la mai puţin de 16 ani, nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace) mă fac să cred că, de fapt, chiar ar exista anumite gesturi „literare“ care să contribuie la ameliorarea tendinţelor acestora degenerante care afectează planeta. Tânăra aceasta a început cu o grevă „şcolară“, pur şi simplu alegând să stea singură în frig şi ploaie în timpul orelor de curs, în ciuda avertismentelor părinţilor şi presiunilor profesorilor, până când emisia de carbon nu este redusă, de exemplu. Ceea ce e impresionant e faptul că, în urma mediatizării, Greta a inspirat mii de elevi şi nu numai, din întreaga lume, să facă la fel; a ţinut chiar şi un ted Talk, a apărut la ştiri, a vorbit în faţa guvernului şi a reprezentanţilor statului; în urma unui îndemn lansat în acest fel, am urmărit pe instagram o „mobilizare“ la nivel continental, în curs de 24 de ore au fost încărcate clipuri cu grupuri de tineri din foarte multe ţări care au ieşit în stradă pentru asta. Care să fie, totuşi, legătura între literatură şi o activistă precoce care chiuleşte de la şcoală ca să protesteze împotriva încălzirii globale? Mai mult decât orice, cred că arta poate focaliza detaliile care tind să ne scape şi să construiască în jurul lor, prin oameni şi trăirile lor universale o reţea sensibilă, empatică: un declanşator, o motivaţie necesară şi suficientă care să prefaţeze ulterioarele gesturi eco-friendly. Literatura, filmul, fotografia, poezia, muzica – toate pot fi nişte Greta Thunberg; şi dacă nu ar fi aşa, cu siguranţă s-ar putea găsi câte o Greta care să se manifeste artistic în fiecare dintre aceste direcţii. Nu cred că arta este, prin excelenţă, înzestrată cu reflexe de conservare şi protejare a mediului înconjurător, dar sunt convinsă că arta reuşeşte să ajungă la oameni.

Deci, mă pot gândi la un singur gest poetic, şi acela preliminar: empatia; literatura se confruntă şi ne confruntă cu foarte multe sentimente şi lucruri cât se poate de reale, impune delimitarea unei dimensiuni a experienţelor ipotetice care să faciliteze întocmai înţelegerea experienţelor pe care nu le-ai trăit, a oamenilor pe care nu i-ai cunoscut şi, inerent, prin prisma lor, repoziţionarea faţă de tot ceea ce se găseşte lângă tine; în altă ordine de idei, s-ar putea ca artiştii eco-friendly să fie deja acolo, publicul eco-friendly să fie deja acolo, şi să lipsească doar încrederea că toţi ne gândim măcar o dată la câteva zile înainte să adormim că dacă nu facem ceva în câţiva ani viaţa asta curată, confortabilă, cu aer şi lumină, apă, mâncare, urşi polari şi rezervaţii naturale o să dispară definitiv.

Nu îmi e străină conştiinţa că apropierea şi cunoaşterea literaturii şi, în special, a poeziei antemergătoare e ceva esenţial oricui pentru formarea în direcţia aceasta, dar cred că am un drum lung de parcurs până la a putea spune că mă poziţionez în vreun fel sau altul faţă de aceasta. Îmi place să descopăr cât mai mult şi mă bucur foarte mult de fiecare dată când cineva îşi face timp să mă îndrume şi să îmi explice cum mai stau lucrurile cu poezia care a fost şi poezia care este; cât despre repere, aş minţi să spun că nu am început tot cu Stănescu şi Bacovia; dar aşa cum am scris mai sus, chiar dacă îmi pare că nu am aprofundat suficient ceea ce s-a scris (dar când se poate spune că a fost aprofundată suficient literatura antemergătoare), acum foarte aproape de mine sunt poemele lui Emil Brumaru sau ale lui Mircea Ivănescu.
Sincronizări şi influenţe în poezie. Cred că poezia e un mediu foarte prielnic pentru fuziune şi sinestezie; dincolo de această idee a exersării înăuntrul unor forme de transpunere, cred că în poezie se poate întâmpla orice: de la beat la regie, auto-ironie, scenariu şi meme. Mi-ar plăcea ca poezia mea să devină un spaţiu în care să aibă loc suprapuneri de felul acesta, nu ştiu dacă se întâmplă sau dacă îmi reuşeşte; ştiu doar că, aşa cum am scris şi mai sus, versurile pe care le pun pe hârtie sunt o reacţie sensibilă sau cel puţin senzitivă la ceea ce se află în exterior şi în interior; chiar dacă nu aş fi înconjurată de muzică, filme, meme-uri şi toate formele de artă vizuală (de la pictură la fashion), textele pe care le scriu tot ar fi influenţate – pentru că aşa cred eu că e în general literatura; lucrul la care încerc să lucrez acum e să îmi las imaginarul să realizeze cumva toate sincronizările astea – să găsesc curajul care să aşeze în forma potrivită asocierile acestea inevitabile, preexistente.

Daniel Coman

Ce-mi vine în minte când mă gândesc la problemele ecologice cu care ne confruntăm e că protestul e cea mai bună variantă de a deveni alerţi şi de a-i face şi pe ceilalţi de lângă noi conştienţi de impactul acestor probleme (mai ales pe cei care neagă). Însă problema nu e reductibilă chiar aşa uşor, ţinând cont de faptul că unele dintre consecinţe nu sunt doar de ordin individual, ci mai degrabă ele afectează sisteme în sine (economic, psihologic, modul cum schimbă comportamentul indivizilor raportat la viaţa de la job etc.). Şi atunci nu aştept rezolvarea lor prin acte artistice, pentru că astea au un program estetic, ci aştept politici care să propună soluţii care să fie puse în practică imediat. În plus, văd arta generaţiei mele ca pe un act individual, intim, estetic şi aş prefera să vorbească despre teme de genul ăsta în modul ăsta, nu într-unul militant, activist. Aşadar, singurul mod prin care efectele dezastrului ecologic ar putea fi ameliorate prin literatura generaţiei mele ar fi ca această literatură să existe pur şi simplu, să vorbească despre problemele fiecărui individ în mod intim, căci e sigur că şi poetul, şi mecanicul, şi bucătarul vor fi afectaţi în aceeaşi măsură de dezastru. Diferenţa stă în modul în care e perceput şi articulat. Abia în ultima categorie s-ar putea ca poeţii să iasă învingători.
Depinde ce înseamnă tradiţie poetică antemergătoare. E ea naţională sau depăşeşte graniţele literaturii autohtone? Sunt sigur că există un specific naţional, dar modelele sunt diverse şi nu are niciun rost să fie limitative. Nu există un singur scriitor care să-mi fie model, deşi îi admir pe mulţi. Le admir modul cum pot fi intimi cu ei însişi, cum pot să descoasă şi să se descoasă şi să scoată pluşul din ei şi din lume şi să mi-l prezinte în forme diferite. Să mă facă să înţeleg, chiar să-mi reamintească uneori că fac parte din specia asta numită om. Mă uit în spate şi nu vreau să distrug nimic. Îmi reamintesc de frumuseţea lumii elegiile lui Rilke, Budai-Deleanu mă distrează, Levantul lui Cărtărescu îmi aduce aminte că există prea multe cuvinte în limba asta etc.
Nu e nicio legătură directă între textele mele şi alte medii artistice, cel puţin nu una directă. Atâta tot că toate aceste medii le întâlnesc mereu în existenţa de zi cu zi şi-mi ordonează viaţa, prin urmare şi textele.

Emilia Nedelcoff

Din păcate, numărul persoanelor cu adevărat conştiente de eventualele consecinţe (ireversibile) ale problemelor ecologice cu care ne confruntăm este unul mic, drept care n-ar strica dacă aceste probleme ar constitui mai des nucleul unui poem sau al unei proze (fără a pleca neapărat tezist la lucru). Altfel spus, acestea ar trebui să ne preocupe pe toţi, nu doar pe specialişti şi, prin urmare, doar literatura de specialitate. Totodată, eu sunt pro voluntariat, deci pro plantare copaci, pro curăţare ape şamd. Şi asta nu ar trebui să se întâmple doar cu o anumită ocazie (de Ziua Pământului).
Cu recunoştinţă, căci scriitura mea a putut şi poate fi activată doar prin raportare la ce s-a scris înainte. Scrisul meu este rezultatul amestecului dintre asimilarea echilibrată a valorilor literar-artistice anterioare şi o anumită fascinaţie pentru prezent. Şi, în definitiv, ce ar fi poezia de astăzi fără un Radu Andriescu, cel care ne arată că nu există limitări în poezie? Fără dimensiunea cinematică a textelor lui Ştefan Manasia? Fără tensiunea existenţială ce transpare din versurile Adrianei Teodorescu? Fără domesticitatea feerică închisă în versurile lui Teodor Dună? Fără frumuseţea brutală a versurilor Angelei Marinescu sau fără un Andrei Zbîrnea despre care cred cu tărie că poate scrie poezie (şi încă bine) despre absolut orice?
Deşi îmi plac, urmăresc şi râd la meme, pot spune că doar muzica şi animeurile au relevanţă în imaginarul meu poetic. Dacă în cazul muzicii trimiterile sunt evidente (mai un vers, mai un titlu de piesă), în cazul animeurilor lucrurile stau diferit. Nu veţi găsi în poemele mele nume de animeuri, personaje din animeuri, ci o idee care mi-a plăcut şi pe care am adaptat-o discursului meu poetic, iar ca să-ţi poţi da seama de asta chiar trebuie să fi văzut animeurile respective. Altfel spus, la nivel referenţial, totul este subliminal în textele mele.

Cu ocazia asta, chiar ţin să recomand cu mare căldură câteva: Monster, Requiem for The Phantom, Naruto, Yu Yu Hakusho, Hell Girl.

Iulia Iaroslavschi

Unica metodă pe care o putem face e ca după fiecare creaţie să facem curat în ograda noastră, să reciclăm, să nu aruncăm chiştoacele sau să nu mai folosim deodorantele spray după o lectură stresantă.
Poezia antemergătoare este ceva ce noi nu trebuie să ignorăm sau să ne dăm cool că nu ne interesează, de la Goethe la Eminescu ş.a.m.d. Istoria se repetă, ne vom întoarce la modelele anterioare nu doar prin formă, ci şi prin temele abordate. Reperele mele sunt Dumitru Crudu şi Emilian Galaicu-Păun, prin poezia lor m-au ajutat să scriu, iar interacţiunile noastre m-au ridicat cu câteva trepte de la început.
După părerea mea, muzica îmi este cea mai apropiată. Când citesc un text, am o melodie în cap cu care o asociez. Rock-ul, metalul şi folk-ul mă ajută la concentraţie. Spre exemplu, formaţia franceză Skáld, cu albumul „Vikings chant“ *insert Ódinn* mă induce într-un calm, o altă atmosferă, la fel şi picturile lui Alex Grey (cover la Tool, ‘Lateralus’)*„Artist’work“ şi „Bond“*. Folosesc tăierea versului şi artele auditive sunt un suport major pentru lectura lor. În unele poeme aş vrea să adaug melodii de ascultat în timpul citirii.