RALUCA IALOMIŢEANU

Raluca Ialomiţeanu (n. 1996) a absolvit Facultatea de Arte decorative şi Design a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, iar în prezent urmează cursurile de master ale aceleiaşi facultăţi şi activează ca bijutier în cadrul unui atelier profesional. A participat la expoziţii de grup, naţionale şi internaţionale, cu sculptură în metal. A publicat poezie în reviste şi antologii, printre care Poesis Internaţional, Familia şi Euphorion şi a citit la câteva festivaluri şi evenimente literare din ţară.

când: „E simplu. Nu te panica. Nu corecta. O să treacă“

când ai ajuns la urgenţe

pendulai între ce se întâmpla în jurul tău şi ce însemna realitatea aceea difuză

ţi-ai fi scufundat tot capul într-un acvariu

din lipsa de intimitate pe care doar spitalele ţi-o pot oferi

atât de natural

când ai plâns prima oară şi ai rămas goală după o perdea

fără să-ţi fie frică fără să te simţi atrăgătoare

când ţi s-a spus că ai fost salvată

când ţi s-a spus că nu te vindeci

când

a fost simplu şi nu te-ai panicat

şi nu ai încercat să corectezi

să modifici

ai lăsat totul să treacă

ce mai poate să doară

mi-ar trebui câteva minute să-mi zbor creierii discret să mă păcălesc că tot ce poate să mai doară e un organ lipsit de funcţiile vitale

nicio diferenţă între un picior care nu ştie să mai meargă şi mâna sigură care atinge ţesutul afectat care apasă şi nu se simte mai puternică

până şi cele mai adânci răni se micşorează sub bandaj pielea se strânge şi se crapă dar zgomotul care inundă sălile de aşteptare e îndesat în capul meu

în momente de panică e bine să închizi ochii

îmi provoacă greaţă gestul mecanic de a întoarce privirea când ţi se ia sânge

cineva a creat o inimă care funcţionează cu baterii în câteva sute de zile un pancreas transplantat devine nefuncţional

sunt 3 zile de când las serurile să intre şi să iasă din corp fără voia mea

m-am gândit mult la moarte

urina transportată de sondă m-a făcut să cred că încă mai funcţionez

că inima asta deşurubată e sănătoasă

când urc în autobuze îmi doresc să primesc aceeaşi compasiune a bătrânilor pentru copiii cu sindromul Down

când completez chestionare despre depresie

proiectez imaginea îngheţată a patului de spital în aşteptarea medicului

a aceluiaşi discurs salvator făcut să te scoată dintr-un carusel al vinovăţiei

mâinile vor tremura de fiecare dată când realizezi că nu asta înseamnă tristeţea

ci absenţa ta din interiorul cercului în care erai plasată

nu sunt 3 zile azi

sunt luni de când nu mai cred

dar caut cu reţinere orice urmă care m-ar da de gol în faţa oricărui om

şi nu găsesc nimic mai palpabil decât un abdomen pişcat de ace

nu ai fost sinceră cu tine

ai fost rea &

ai apăsat acolo unde a durut când a trebuit să doară

ţi-ai dorit mila celor care ţi-au fărâmiţat mintea

fără să ştii că semnele morţii sunt din cele mai puţin vizibile

aşa că laşi acolo mai multe săptămâni

cele mai neînsemnate lucruri care se petrec cu corpul tău

până ţi se pare că ai un nou adevăr după care să te ghidezi

bărbatul în scaun cu rotile te asigură că vei trăi şi după externare

după somn găseşti patul de lângă neatins

mirosul de acetonă în schimb

persistă

injecţiile pastilele

senzaţia de foame

chiar şi după ce ai mâncat

te împaci cu prezenţa unor branule uitate sub piele

ţi s-au anulat toate gândurile când te-ai raportat la situaţii

când ai analizat când ai monologat pe întuneric

laşi vânătăile de pe braţe să-ţi spună ce însemni tu

şi găseşti o plăcere vinovată

să freci locul injecţiei să lingi degetul înţepat

să rămâi reală în faţa oamenilor

doar când nu vorbeşti despre boală