MARIA MIRUNA SOLOMON

Maria Miruna Solomon (n. 2003, Bacău) este elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Bacău. Poeme publicate pe blogul dlite, în antologii de poezie şi proză în cadrul diferitor concursuri. Finalistă la Licart 18. A participat la workshopul de poezie Super. Lectură la Street Delivery Bucureşti 2019 cu Cozy Poetry Night.

adevăratul inamic

s-a îmbolnăvit şi va sta la pat ceva timp

i se vor culege fragmente de oase de pe jos

de parcă le-ar fi împrăştiat o bombă surpriză

pe timp de pace.

i se vor dedica melodii punk şi va dansa pe cât

posibil în imobilitatea ei haioasă

dând din cârje roz pe sub bandaje, împărţind

dinţi de lapte cu fiecare grimasă.

i se vor pune diferite nume de către mulţimea adunată

pe care le va colecţiona cu sau fără voie,

aşezându-le în ordine alfabetică la colţ de pernă.

ei o vor privi din alt capăt. părinţi responsabili

că până la urmă tot ei au ataşat firele astea nenorocite

de braţele ei ca de picioruşele fripte ale unui păianjen

şi tot ei i-au construit ataşul în jurul minţii

cât mai mare în fiecare zi

până când? în curând va deveni balon atmosferic

şi le va sta tuturor în cap.

ca o lumină galbenă

dintr-un interior cald de autobuz

care ajunge

abia noaptea.

pentru o fată atât de ordonată, cu lipici

la public, cu lipici pe faţă şi între degeţele

ce să nu fie făcut?

adevărul e că patul ăsta o suceşte de cap.

îi scoate frustrările şi le mestecă

aşa cum ai mesteca o frunză de mentă

inconştient scoasă dintr-o limonadă.

febra îi strânge sufletul în sfori tăioase

cu care e bine ştiut că nu poţi să te baţi la nesfârşit.

aşa că la oprirea cronometrului

din autobuz vor ieşi mesenii şi menestrelii

şi noaptea va cuprinde mica scenă

şi se va lumina doar pe furiş.

camera s-a îmbolnăvit şi va sta la pat ceva timp

cuminte. umilă. dar când familia

şi toţi ceilalţi clovni pictaţi, plini de gesturi inoportune,

îmbrăcaţi în haine de gală, muiaţi în jurul ei

se vor aştepta mai puţin, le va servi

un zâmbet lăptos:

va ieşi proaspătă,

ca scoasă din iad

după puteri

crănţăn pielea
începând de la margine aştept

să se dea peste cap fiecare

aşa percep convieţuirea şi coabitarea

la margine de popas.

vând floricele către un exterior

fără depresie amorfă.

caut să nu înăspresc

oameni deja încruntaţi către mine

ca spre un zmeu din funingine scos.

în fond, intenţiile sunt ospitaliere.

dar când vine timpul mesei

toate viscerele lumii

nu mi-s de-ajuns

pădurile însă se înalţă,

le adun după puteri,

de teamă să nu mă pape,

concavă în disperarea mea,

lipsită de tact în grota roasă

care-mi serveşte drept adăpost.

în final recunosc:
un fetus gârbovit şi lacom sunt
în acest cocon colţuros şi
zgribulit:
ca oasele unei bătrâne rândunici
depuse în căsuţe stângaci

şi toate viscerele lumii
nu mi-s de-ajuns