ANDREEA PETROVICI

Andreea Petrovici (n. Vatra Dornei, 29.11.1998): absolventă a Colegiului Naţional „Petru Rareş“ Suceava. Studentă în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca. Fost redactor-şef adjunct al revistei „Alecart“.

regula care previne viciul circularităţii

bunicu nu s-a ţinut de cuvânt o singură dată

mi-a promis

că într-o noapte vom turna apă fiartă

într-un muşuroi de furnici

iar masacrul ăsta inutil avea să ne liniştească pentru un timp

în aceeaşi noapte

ne vom îngropa vinovăţia în cer

îmi va trasa linii imaginare între stele

nu înţeleg de ce

oamenii simt nevoia

de a găsi mereu ordinea în haos

bunicu nu s-a ţinut de cuvânt

a murit înaintea furnicilor

cu o grabă la fel de inutilă

noaptea aceea nu s-a mai întâmplat

decât în mine / de mai multe ori

în semn de protest

am rămas străină de orice constelaţie & am lăsat

în viaţă fiinţele mai slabe decât mine

da nu din milă

mai degrabă ca reproş faţă de Dumnezeu

au trecut şapte ani

am un trup nou

pe care mi-l apăs pe nisip

de câte ori îmi vine să renunţ

forma zâmbetului meu e suma substanţelor vegetale

fredonez amorţită

nothing gonna hurt you baaaaby

şi e atâta ordine în haos

înţeleg acum de ce

e nevoie de asta

simţeam cum din moment în moment

o să mă scufund pentru totdeauna

atunci bărbatul de lângă mine îmi spune că aia e ursa mică

şi eu am închis repede ochii

mi-am strecurat vicleană mâinile sub pielea lui

până când a tăcut

nu ne-am mai uitat la cer

nu ne-am mai făcut promisiuni

am fost linişte

în noaptea aia m-am gândit pentru prima dată

la dorul morţilor pentru cei vii

Ruta Suceava – Daniela

ţi-am trimis un text despre satul ăla

care a dispărut de tot în burta comunistă

au mai rămas doi fraţi care nu-şi vorbesc

şi amândoi se plâng de singurătate

mie îmi venea să iau controlorul în braţe şi să-i spun despre tine

că avem avem aceeaşi privire

că încă ne confundă lumea

iar eu le mulţumesc de fiecare dată

şi uite gestul ăsta când îmi dau părul după ureche tot al tău este

da mie cât de silă să-mi fie mă de Bucureştiul vostru
care înghite surori

şi le scuipă înapoi cu cearcăne cu diplomă cu tot

stăteai ghemuită pe scaunul din bucătărie

parcă se turna un film de Mungiu

un cadru ceva la care sigur aş fi plâns

mi-aş fi amintit de tine

aşa frumoasă şi tristă

cum te las şi te găsesc de fiecare dată

ţi-am povestit cât de mult s-a bucurat bărbatul ăla

care m-a confundat cu tine

nici după ce şi-a dat seama cine sunt

nu a încetat să mă privească

mi-a spus Daniela toată seara şi eu îi răspundeam

era atât de bine să ştiu că nu sunt singură în dorul ăsta

doamne cu cât drag se uita la tine

în spaţiul ăla dintre şine şi peron se înghesuie durerile lumii

nu toate dezmembrările trebuie să apară la ştiri

uneori e despre cât durează cicatrizarea unei răni