ION BOGDAN LEFTER: INTRODUCERE ŞI BILANŢ 2018: POEZIA

Beneficiind de găzduirea colegială a ului, inaugurez un Jurnal de cărţi. În urmă cu nişte ani, în 2009-2013, cu prelungiri sporadice în 2014, am susţinut aici o rubrică de Microlecturi, titulatura de atunci făcînd referire la interpretarea detaliată a textelor, de parcă ele ar fi fost – şi ar fi, în genere – aşezate sub lentila unui „microscop“, în sensul în care s-a mai vorbit de-a lungul deceniilor recente despre lectura „focalizată“ sau „apropiată“, cu lentilele interpretării aproape lipite de text („close reading“). Am grupat de cîteva ori mai multe titluri, consacrîndu-le – deci – fiecăruia comentarii succinte, însă regula a fost a cronicilor ample. Îmi propun acum o „trecere în revistă“ rapidă, în seturi de „microrecenzii“, în ideea de cuprindere mai amplă a fluxului editorial autohton.

Categoric, o iluzie!: un inventar cu 3-4 titluri pe lună nu poate urca decît către 30-40 pe an, adică foarte puţin din peisajul de ansamblu, care însumează – apreciind din ochi – sute de titluri de literatură nouă, başca reeditările ştiinţifice sau derivate din proiecte speciale, antologiile şi alte formule cu investiţii intelectuale notabile. Nici într-un săptămînal nu s-ar putea urca decît pînă la circa 150, tot insuficient. (A fost odată, a fost ca niciodată, după ce Internetul se dezvoltase şi tocmai intram în epoca „site“-urilor alimentate continuu, a „paginilor“ proprii şi a blog-urilor, gîndul de a scrie, timp de un an sau mai mulţi, cronici sau „cronichete“ zilnice, ca-n cotidienele americane din epoca de glorie a presei scrise, pe cînd nimeni nu şi-o imagina pe următoarea, „informatică“, în care toată lumea va scrie la „computere personale“ integrate într-o „reţea globală“…) Prin urmare, voi fi tot foarte selectiv, aşa cum – de voie, de nevoie – profesioniştii lecturii procedează dintotdeauna: citim mult, răsfoim şi mai mult, ne mai şi informăm asupra fluxului editorial urmărind informaţiile de promovare ori comentariile altora, integrăm toate datele în propriile noastre sisteme de lectură, de interpretare, de valori, şi alegem despre ce scriem, despre ce apucăm să scriem, căci despre tot – omeneşte vorbind, ţinînd cont de timpul fizic pe care-l avem la dispoziţie – nu se poate.

(Îmi mai amintesc şi anii de Vitrină recenzistică din România literară, de pînă-n 1988, cu cîte 3-4-5 „microlecturi“ pe săptămînă, semnate „Lector“, drept care amicii mă alintau spunîndu-mi „Ion Bogdan Lector“: redacţia mă alimenta – însă – cu cărţi de categoria a ii-a, a iii-a şi mai joase, care n-aveau şanse să fie comentate în cronici separate; printre ele, am strecurat mai ales reeditări, antologii, alte proiecte editoriale neaflate în raza de acoperire a revistei, deci opuri purtătoare de semnături onorabile, de „clasici“ sau de contemporani cărora, în datele regimului politic de-atunci, li se permiteau republicările; în rest, noutăţile scriitorilor celor mai valoroşi, competitori în cursa literaturii contemporane, le erau rezervate criticilor en titre ai gazetei, alături de care, din cînd în cînd, semnam şi eu; despre cum am transformat „microlecturile“ de cărţi în majoritate mediocre ori de-a binelea proaste într-o mini-„comedie a literaturii“ – altă dată…)

Ca să nu pornesc „de niciunde“, încep cu cîteva episoade bilanţiere, de genul „cum stăm şi de unde pornim mai departe?“. Pe genuri, privind mai întîi către vîrfurile lui 2018. În principiu, îmi propun să trec prin filtrul Jurnalului de cărţi apariţii din anul editorial în curs şi din precedentul. „Regulament“ care nu va interzice excepţiile!

Prin urmare, pînă la cele mai valoroase, interesante, importante cărţi de versuri ale lui 2019, între care – ca să anticipez, ca-n aşa-numitele „teaser“-e sau „trailer“-e din actualele strategii de promovare a produselor comerciale! – Trecere petrecere de Ioana Ieronim, şi încă ceva de Mihai Măniuţiu şi Măcelăria şi alte poeme de Dumitru Păcuraru (toate apărute la Editura Tracus Arte), Jos realitatea! a lui Florin Iaru (Paralela 45), A(II)Rh+eu şi Apa.3D ale lui Emilian Galaicu-Păun (ambele la Cartier) şi altele, ce ne-a adus mai bun 2018 în materie de poezie nouă. Avertizez că n-am în vedere doar cărţile publicate de editorii cei mai vizibili şi semnalate adeseori cam partizan, cam „clientelar“ de către grupurile de recenzenţi care fac oficiile ici-colo, în presa noastră culturală de toate „suporturile“. Drept care, parte dintre volumele de vîrf pe care le voi semnala au cam lipsit din „retrospectivele“ unora-altora.

La start – despre cartea publicată anul trecut de Nora Iuga. De data viitoare – seturi-seturi de cărţi 2018, 2019 şi cît va mai fi să fie…

Nora Iuga – transgresivă

Un experiment cu totul special a propus Nora Iuga în alături cu drumu (apărut la Casa de pariuri literare, cu titlul fără majusculă şi fără apostrof la eliziunea articolului hotărît): transcrierea segmentată în versuri a unor pasaje dintr-o carte a sa de proză, lebăda cu două intrări (Editura Vinea, 2003, tot cu minusculă iniţială; devenită Lebăda…, cu L mare, la ediţia a ii-a, revăzută, la Polirom, 2016, poate ca urmare a corecturii mecanice din redacţie).

Nora Iuga se explică într-un Preambul, pornind de la amintirea unui mic joc intelectual: asistase cîndva la lectura cu voce tare a unui fragment de roman ca şi cînd ar fi fost un poem. Subiect ispititor pentru teoreticienii literaturii, care se străduie de mult să formuleze definiţii incontestabile ale genurilor, dincolo de trăsătura minimă a raportului dintre textul scris şi marginea din dreapta a paginii: rînduri pînă la capăt, ca-n proză, sau oprite mai devreme, cazul versurilor. Ambiguităţile, contaminările reciproce, pînă la suspendarea programatică a graniţei, au complicat lucrurile. „Lirismul“ introspecţiilor din romanele moderniste şi narativizarea intensă a poeziei postmoderne au dat apă la moară speculaţiilor. În ultimele decenii, autori de toate soiurile au pretins că produc „texte“, refuzînd rigiditatea compartimentărilor tradiţionale. Dacă n-au „podoabe“ explicite, ritm şi rime, o mulţime de poeme transcrise cursiv ar arăta ca nişte proze şi, invers, orice bloc întins dintr-o parte într-alta a paginii poate fi „versificat“, şirurile de cuvinte pot fi „rupte“ neregulat la dreapta, „zdrenţuite“.

Situaţia Norei Iuga şi statutul lebedei… sale cer o discuţie aparte: autoarea şi-a acordat dintotdeauna mari libertăţi de frazare, iar romanele şi paginile de jurnal pe care le-a publicat după 1993, cînd a debutat ca prozatoare cu Săpunul lui Leopold Bloom, au fost sistematic divagante, surprinzătoare stilistic, foarte „poematice“. Asumîndu-şi în Preambul atare condiţie transgresivă („Nu pot să scriu cînd barierele dintre genuri sînt lăsate. […] scrisul meu nu are graniţe. […] Scrisul meu rupe gardurile, trece pe sub uşi în cascade“ etc. – p. 6), revendicîndu-i pe Joyce şi Gellu Naum drept „profesori“ (Ibid.), Nora Iuga povesteşte cum că la apariţia lebedei… (în 2003, cum am spus, nu în 2005, cum îşi aduce aminte autoarea: „Cred că prin…“), recenzenţii derutaţi „n-au ştiut la ce specie s-o încadreze, «poezie» sau «proză»?“ (p. 5). Cartea cuprindea un flux de notaţii confesive şi digresive, fără punctuaţie şi fără vreo majusculă, mărturisirile presărate cu amănunte biografice verificabile fiind întrerupte şi obscurizate de reflecţii, viziuni, salturi fanteziste, aşa-zicînd „suprarealiste“. Finalul Preambulului la „versificarea“ de acum explică experimentul dispunerii în versuri prin natura ambivalentă a textului-sursă: „Probabil că lebăda a ştiut din capul locului că nu poate avea o singură intrare şi de-aceea şi-a luat lumea-n cap şi-a pornit-o pe uşa din dos, cum iese «poezia» din «proză», alături cu drumu“ (p. 6).

Demonstraţia este – aşadar – mai degrabă personală decît înalt-teoretizantă. Rezultatul – mai mult decît convingător: avem de-a face cu o carte nouă „decupată“ din cea veche, „versuri extrase dintr-un roman“, cu precizarea că ambele versiuni sînt „poematic-narative“, proza Norei Iuga nefiind ce pare-a fi! Deşi autoarea se-arată nonşalantă, conversia e făcută cu grijă, dovadă ordonarea secvenţelor, măruntele ajutări, uneori destul de laborioase, cu cîte-un cuvînt înlocuit, ca-n ţi se face ruşine (p. 8, reluare a unui pasaj din lebădă…, ed. a ii-a, p. 71: „intersecţia“ a devenit „bordură“ ş.a.m.d.). Rămînînd la acelaşi text, e de observat şi faptul că decupajul abandonează în roman ironia politică presupusă de referinţă la „amprentele proprii la adeziunea la un partid“, în varianta în versuri rămînînd doar menţiunea unor „acte oficiale“…

Citite în sine, ca poeme autonome, secvenţele din alături cu drumu rezistă fără probleme, au nerv, în linia bună a uneia dintre cele mai importante voci poetice româneşti din perioada postbelică. Dîrele autobiografice induc textelor o impresionantă tensiune confesivă sau, alteori, adaugă fine tuşe nostalgice, de la întoarcerile în copilărie şi de la referinţele la familie ori la alţi cunoscuţi şi pînă la adresele şi întîmplările din Berlin ori de prin alte călătorii („între germania şi românia sînt un pendul autentic“ – p. 43), evadările capricioase în alte registre au expresivitate, trimiterile livreşti irigă fertil discursul şi revine mereu şi obsesia sexualităţii, pe care Nora Iuga şi-o acceptă fără perdele, dar şi fără pic de vulgaritate (o performanţă!). Citabile sînt toate secvenţele, 73 la număr, drept care iat-o pe prima: „ce ţi-e şi cu iubirea asta/ o altă farsă a imprevizibilului vine/ şi pleacă atunci cînd becul mort se reaprinde/ ne bucurăm de pîlpîire sau plecăm/ înainte de ora stingerii unii spun rugăciuni/ în vinerea mare tiberiu după un film cu Iisus/ luptă din răsputeri să nu creadă momeala/ e în cîrlig cîrligul în gura peştelui/ se zbate să scape şi muşcă/ în acelaşi timp inima şi creierul se învrăjbesc/ nu se înţelege nimic la masa de scris/ instrumentarul unei disecţii secţiuni pe creier/  pe tăviţa de argint felii de franzelă unse/ cu unt linge degetul ca un melc saliva/ duce gustul în zonele erogene din jurul cuvintelor“ (p. 7). Alternanţă de trei teme din care „nu se înţelege nimic“ (antifrază!): iubirea şi erotismul; credinţa; şi poezia, cuvintele, masa de scris; iar Tiberiu e fostul prim-balerin al Operei Naţionale, fiul Norei Iuga şi-al regretatului George Almosnino.

Întotdeauna „specială“, originală, „trăznită“, năstruşnică marea noastră poetă, „alături cu drumu“! Către finele lui 2018, cînd i-a apărut cartea aşa intitulată, se-apropia de 88 de ani. Acum, cu toate pînzele sus, merge pe 89!