ANA-MARIA NEGRILĂ: MINUNATA CRIMĂ DIN STRADA MAGNOLIEI

Era o toamnă târzie şi bogată, iar inspectorul se plimba prin teritoriu, urmărind cum se mai comporta rodul omenesc de ambele sexe. Străzile curate făceau faima de loc select cartierului. Inspectorul era bine dispus şi fluiera încet o frântură de melodie din cele compuse la începutul secolului şi scoase la lumină mai târziu, când flacăra creatoare a muzicienilor pâlpâise gata să se stingă, iar spiritul lor înaripat începuse să dea rateuri ameninţând să se prăbuşească.

Aerul era curat, iar amestecul de galben şi roşu, pe care-l etalau casele în acea zi, părea îmbietor şi reconfortant totodată. De câteva luni, din martie, inspectorul era întrebat cum de reuşea să-şi rezolve toate cazurile şi în plus să arate şi aşa de fericit, iar el răspundea de fiecare dată, misterios şi invariabil:

– Cauza şi efectul sunt secretul, iar pentru cei ce ştiu să le manevreze, pot să facă minuni. Şi apoi florile…

În acel an, plante de tot felul escaladaseră pereţii caselor, gardurile şi se revărsaseră într-o abundenţă de culori şi forme. Inspectorul ştia ceva, dar tăcea şi zâmbea mulţumit de parcă treburile i-ar fi mers de minune.

În ziua aceea, umbla fără ţintă, respira aerul de duminică şi se bucura de peisaj. La un moment dat, de după colţ, izbucniră strigăte, iar mai mulţi oameni se grăbiră în întâmpinarea lui cu feţe congestionate, vociferând şi gesticulând agitaţi:

– Un asasin! Un asasin a trecut pe strada noastră.

Inspectorul se luă după ei cu autoritatea cam şifonată, cu hainele în dezordine, furios la rândul lui pe cel ce îndrăznise să-i tulbure plimbarea. Victima zăcea pe caldarâm cu mâinile, picioarele şi corpul răsucite într-o poziţie ce-l duse pe inspector cu gândul la o durere de măsea pe care-o avusese de curând. Între timp, oamenii erau indignaţi şi-şi exprimau dezaprobarea cu glas tare. În curând, câţiva glumeţi începură să-şi bată joc de inspector care se simţi lezat în demnitatea lui de lucrător guvernamental.

– Circulaţi! Circulaţi, vă rog! strigă mulţimii folosindu-se şi de argumentul bastonului de cauciuc. Peste câteva momente locul crimei era liber, iar bravii locuitori ai cartierului plecaseră bombănind care încotro, după treburi. Inspectorul se uită preocupat în jur încercând să ghicească dacă-l pândea cineva de după gardurile vii. Nu era nimeni. Strada Magnoliei îşi dormea somnul de după amiază.

– Bun, îşi zise apărătorul legii şi se apropie de cadavrul ce se odihnea privind inexpresiv cerul de toamnă.

Inspectorul scoase din buzunar un pliculeţ. Presără conţinutul asupra victimei şi pronunţă cuvântul magic „cauză”. Imediat corpul îşi pierdu forma, deveni neclar şi când apăru din nou, inspectorul văzu că luase forma unui mănunchi de garoafe galbene.

– Bun, îşi zise din nou şi scoase un alt pliculeţ pe care-l deşertă în direcţia vântului strigând: Efect! În acelaşi moment, două străzi mai încolo, un bărbat care tocmai înfuleca o tocăniţă bine condimentată, căzu cu nasul în farfurie şi suferi o stranie transformare care-l aduse în forma unui fir de usturoi de primăvară, chinuindu-se să iasă din sosul vâscos ce-l trăgea în mlaştina platoului.

– Bun, spuse reprezentantul legii pentru a treia oară şi culese o garoafă pe care şi-o puse la butonieră. Galbenul reprezenta gelozia, dar cine să-şi bată capul cu asta?

Mulţumit de sine, inspectorul îşi continuă plimbarea sub soarele blând şi prin oraşul ca o grădină. Un loc foarte liniştit, plin de miresme, în care  un reprezentant al legii nu prea are ce face! Şi într-adevăr, tot cartierul fusese năpădit de flori, de oamenii credeau că ajunseseră în rai!