DAN GULEA: NOTE DESPRE SOCIOLOGIA GRUPULUI

Secolul care s-a scurs de la apariţia revistei Sburătorul în aprilie 1919, de la înfiinţarea cenaclului în decembrie 1918, aduce prilejul unor (re)evaluări ale rolului pe care criticul şi cenaclul le-au jucat în literatura noastră; este cazul cercetării semnate de Ligia Tudurachi, Grup sburător. Trăitul şi scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu (cu o postfaţă de Angelo Mitchievici, Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2019, 456 p.), dar şi al apariţiei unor documente, precum scrisori ale criticului către Vladimir Streinu – publicate în recentul număr al revistei Manuscriptum, în editarea Mihaelei Stanciu.

Volumul Ligiei Tudurachi este o cercetare de tip sociologic, de şcoală bourdieusiană, urmărind, pe baza unei bibliografii inspirate în special din cercetarea franceză a cenaclurilor, precum şi a unei ample memorialistici, specifică sburătorismului, constituirea şi funcţionarea grupului literar. Sunt analizate bunurile şi elementele simbolice ale cenaclului, cu o pasiune deosebită a detaliului; asistăm astfel la inventarul unor obiecte-fetiş, al mobilierului şi vecinătăţii, cu accederi şi ritualuri, pentru o recompunere a atmosferei. Modelul principal: viaţa literară franceză de secol xix, aşa cum reiese din cercetări recente. Principalul merit este decriptarea unei subtile reţele de identităţi literare, de comparaţii cu viaţa reală, de identificare a unor modele, din întreaga literatură a cenaclului; este impresionantă baza de date a autoarei, care face asociaţii, stabileşte asemănări şi deosebiri între scene şi personaje din literatura unor Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu – dar şi Ury Benador, Dan Petraşincu, Sanda Movilă, Cella Delavrancea, Victor Eftimiu – şi lista ar putea continua.

Ansamblul relaţiilor se construieşte astfel studiind trei mari caracteristici: viaţa (capitole dedicate ritualului lecturii, ambianţei sau convieţuirii), comunitatea (conştiinţa de grup, prieteniile, iubirile) şi literatura cercului (alegerea unor pseudonime, evoluţia către o teorie şi o literatură colectivă).

Elaborată începând cu 2011, lucrarea Ligiei Tudurachi este cea de-a doua sa carte, după o deosebită teză de doctorat consacrată literaturii lovinesciene, Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu (2010), consacrată performativului din taxonomiile Austin-Searle. În continuarea acesteia este scris şi capitolul „Teoria de uz comun“ din actualul volum, bazat pe lecturile critice comune, în centrul cărora se află Jean Paulhan de la Nouvelle Revue Française, cu o teorie a sugestiei citită şi discutată adesea în cenaclu.

Acestui volum i se adaugă tipuri de lecturi, schimburi de informaţii literare ce pot fi citite, în acest an omagial din care Lovinescu a fost mai degrabă absent, în cele patru inedite, scrisori către Vladimir Streinu, publicate recent în Manuscriptum, din 1926-1927. Poetul Streinu se afla la Paris pentru o teză despre Rimbaud (pe care nu a mai finalizat-o), în această corespondenţă afirmându-se, în primul rând, criticul Streinu, în detrimentul poetului – şi conturându-se, în fond, un cerc de critică, alături de alte personaje ale corespondenţei, precum Pompiliu Constantinescu („e foarte fidel şi ne înţelegem de minune“) şi G. Călinescu („o forţă critică în care îmi pun speranţă“, de o „ambiţie cezariană“).

În cercetarea Ligiei Tudurachi există şi o serie de inconsecvenţe; „Sburătorul“ a fost un grup care a însemnat o etapă distinctă în viaţa şi cariera unor (mari) autori; după despărţirea de lumea lui E. Lovinescu, Rebreanu este cel mai adesea reţinut, Camil Petrescu mai degrabă virulent, Ion Barbu distant. În aceste circumstanţe, invocarea unor contribuţii teoretice ale lui Ion Vinea, la nivelul lui 1943 (când cunoscutul avangardist era în subordinea lui Pamfil Şeicaru, la Evenimentul zilei), despre „forţa de sugestie“, nu este în măsură să convingă. Vinea a avut relaţii mai degrabă de rivalitate cu mentorul cenaclului. Director al primei noastre reviste de avangardă, Contimporanul (1922-1932), al cotidianului Facla (între 1930-1940), Vinea era profund implicat în jurnalistică, găsind o posibilitate de manifestare în anii de dictatură la ziarul lui Şeicaru – navigând aşadar pe alte orbite faţă de teoria sugestiei pe care o exprimă La double fonction du langage a lui Paulhan, elaborată în anii 1920.

Capitolul despre evreitate lărgeşte în mod artificial numărul scriitorilor semiţi, pe baza unei ecuaţii ce are la bază mişcarea de avangardă – fenomen considerat indisolubil legat de evreitate. Astfel, Ligia Tudurachi îi numără aici şi pe Ştefan Roll (alias Gheorghe Dinu, de origine bulgară, bun cunoscător al literaturii de la sud de Dunăre), pe Ion Vinea (grecul Iovanaki era născut pe la Giurgiu); pe de altă parte, H[aimoviciu] Bonciu este numit permanent „Horia“.

Tot la elemente de precizie istorico-literară, poate fi numită misterioasa Dida de care fac vorbire Agendele; ea nu este vreo iubire a criticului, ci actriţa Dida Solomon-Callimachi, protagonistă, printre altele, a unui episod ce a suscitat multă emoţie, fiind arestată, împreună cu soţul ei, Scarlat Callimachi, cel poreclit „Prinţul Roşu“ pentru că vlăstarul de familie domnitoare era un fervent comunist – chiar în apartamentul lui Lovinescu.

Cercetarea, preocupată în mod special de epocă şi de circumstanţe, lasă în afară un context şi poate o cauzalitate, principala consecinţă fiind extragerea cenaclului din ansamblul preocupărilor criticului, precum familia (extinsă) şi afacerile (business-urile) ei, şcoala (liceul), traducerile – şi este firesc să se întâmple aşa, pentru că este aici o monografie a grupului Sburătorul, nu a criticului.

Pe de altă parte, o serie de alte contexte ar fi fost poate necesare atunci când sunt supuse reconstituirii anumite atitudini şi poziţionări. Astfel, o sociologie a telefonului în lumea lui Lovinescu, ar fi putut fi analizată – pentru o adecvată corespondenţă şi evoluţie – de pildă, de la apariţia elementelor de tehnologie modernă în lumea lui Caragiale. Şi unicitatea copilului cenaclului, Monica Lovinescu şi literatura scrisă pentru ea, de ea, poate fi pusă la îndoială de exemplul Liviei Maiorescu, care are şi ea o bogată literatură în centrul căreia se află, de la Amintirile lui Creangă la poeme de Alecsandri.

Şi Anton Holban, nepot al lui E. Lovinescu, şi romanul său emblematic, Jocurile Daniei, este discutat la modul abstract, extras din contextul său, care trebuie formulat alături de romanele Ambigen de Octav Şuluţiu şi de Oameni cu joben de Zaharia Stancu – figura comună fiind Lydia Manolovici / Manolescu, femeia fatală.

Analizând şi certificând orice gest semnificativ din lumea cenaclului, de o atenţie specială (inclus în capitolul dedicat iubirilor) este „instrumentul ce mediază un contact fizic“; criticului îi plăcea, conform unor mărturii, să citească lungit în pat – acelaşi divan pe care duminica, la şedinţele cenaclului, stăteau prezenţele feminine, între care se distingea „egeria critică“ a „Sburătorului“, Bebs Delavrancea, cu poziţia ei specială, aşezată turceşte – după cum o atestă nenumărate mărturii. Evacuarea divanului aproape imediat după moartea lui Bebs (1937) pune în suspensie această intimitate „de la distanţă“ a corpurilor.

Dincolo de aceste tipuri de reglaj, cartea Ligiei Tudurachi este fascinantă prin descrierea de tip filmic a unei lumi reconstituite cu acribie; în centrul acţiunii: relansarea cenaclului prin publicarea volumului de Memorii ii (1932), când criticul capitalizează principalele inimiciţii tocmai pentru a-şi fi asigurat o continuitate a cenaclului şi a grupului său.

Postfaţatorul acestei cărţi, Angelo Mitchievici, el însuşi membru al cenaclului „Litere“ al lui Mircea Cărtărescu, din altă epocă, anii 1990, califică fiecare etapă semnificativă a cenaclului, de la „caracterul disforic al primei întâlniri“, la codul cultural al „aerelor de familie“, asigurând o lectură comprehensivă a operei lui Lovinescu, numit totuşi, în mod mai degrabă neargumentat, o prezenţă „discretă“, „spectrală“ în literatura noastră.